IN MEMORIAM MARIANA ŞORA

19 décembre 2011 § 1 commentaire

Mariana Şora | 1917 – 2011 |

.

.

IN MEMORIAM MARIANA ŞORA

| Budapesta, 26 mai 1917 – München, 19 decembrie 2011 |

.

Ego scriptor

Mariana Şora, la ieşirea din timp

.

.

Mon cœur mis à nu. Sub această expresie ar putea sta întreaga operă a Marianei Şora: nu inima dezvăluită (aşa cum a fost trădat Baudelaire în limba română), ci sufletul în palmă. Căci există, în această operă, o generozitate funciară, pe care literele noastre (împovărate de vidul atâtor orgolioase credinţe în sine) nu o practică spontan şi destins, ori au îngropat-o de mult sub tribulaţii conjuncturale.

Sunt, întâi de toate, cărţile de critică: Heinrich Mann (Editura pentru Literatură Universală, 1966), Unde şi interferenţe. Studii, eseuri, articole (Editura pentru Literatură, 1969), cu texte despre I. L. Caragiale, Ion Creangă, Lucian Blaga, Thomas Mann, Jacob Wassermann, Robert Musil, Franz Kafka, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Heinrich Böll, Günter Grass etc.; Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga (Editura Minerva, 1970), Cioran jadis et naguère (Éditions de L’Herne, 1988), Despre, despre, despre… (Editura Nemira, 1995, 2000). Mereu în empatie cu cel despre care scrie, analiza Marianei Şora este participativă (fără emfază), rafinată (fără înflorituri), subtilă (fără maliţie). De fapt, perspectiva este, de fiecare dată, mai curând ontologică decât (strict) literară.

Sunt, apoi, numeroasele traduceri în germană sau franceză din literatura română clasică şi contemporană (din nou: Caragiale, Eliade, dar şi Blecher, Delavrancea, Filimon etc.); din germană, franceză, maghiară în română (cele două volume consistente, însoţite de un comentariu nuanţat, publicate la Editura Minerva, în 1973, sub titlul Gândirea lui Goethe în texte alese, dar şi Ionesco, Böll, Kafka, Thomas Mann, Magda Szabó); din maghiară în germană (Nagy István, Balla Károly etc.).

Urmează scrierile de ficţiune: Rătăcire (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995), reluat, ulterior, în volumul Mărturisirile unui neisprăvit (Editura Cartea Românească, 1999); scrierile confesive (jurnale, memorii): O viaţă-n bucăţi (Editura Cartea Românească, 1992, 2001, 2007), Filigrane. Scrisori din Paris şi alte proze din cinci decenii (Editura Elion, 2000), Cenuşa zilelor. Jurnal, 1997–2001 (Editura Albatros, 2002), Două jurnale faţă în faţă (Editura Cartea Românească, 2009).

Aceasta este partea vizibilă a operei Marianei Şora. Complexă, coerentă şi pătrunzătoare deopotrivă. Ei i se adaugă cealaltă, risipită sub forma unor prefeţe, studii, recenzii, interviuri, precum şi cea încă inedită: corespondenţa de sute de pagini (cu Cioran, Crohmălniceanu, Eliade, Ionesco şi alţii), pe care o îngrijeşte, în acest moment, Tiberiu Avramescu – vechi prieten al familiei, jurnalele netranscrise ori volumul confesiv De senectute.

Este, aşadar, destul de greu să percepi, din capul locului, anvergura acestei opere, mai ales că o bună parte din ea nu a fost încă editată. Avem de-a face cu un model de libertate interioară: nicio formă de obedienţă aici, nicio urmă de aservire sau de „adaptare“ – acest cuvânt-cheie al modernităţii noastre târzii. Într-un anume sens, opera Marianei Şora este o ieşire din timp, însă la modul paradoxal: străină de constrângerile actualităţii, ea reface istoria, restituie înţelesuri uitate, dar evită locul comun şi faptul divers; deseori, se retrage în spatele citatelor, caută rigoarea demonstraţiei, nu se fereşte de expunerea personală, dar priveşte cu circumspecţie osificarea ideilor şi automatismele dominante.

Un astfel de spirit liber, complet desprins de mecanismul publicării, de mondenităţile lumii literare, nu putea fi decât à contre-courant.

Nici viclenie speculativă în această operă, nici sentimentalism ieftin (cum se mai întâmplă să găsim în jurnale, de pildă, chiar la fiinţe dotate, precum Jeni Acterian). Mariana Şora este profund cerebrală şi, implicit, livrescă. Până şi notaţiile personale îi servesc pentru consideraţii de respiraţie mai amplă, teoretică. O notiţă din jurnalul de tinereţe, reprodusă în ultimul volum, apărut recent (Două Jurnale faţă în faţă, Ediţie îngrijită şi postfaţată de Lia Ghimpu, Prefaţă de Cornel Ungureanu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, Colecţia „Jurnal & Memoriii“, 2009, 387 p. in 8°), ne previne asupra acestei naturi paradoxale:

„Nu înţeleg mania scriitorilor de azi de a tipări jurnale intime. Jurnalul nu e un gen literar; nu spun că e un gen inferior, cu toate că denotă din capul locului un temperament minor, căci nu e vorba aici de o teorie a genurilor literare, ci de faptul că jurnalul nu e literatură, nu e artă şi în asta îi constă inferioritatea şi superioritatea. Prima e pe plan estetic, al expresiei, a doua pe planul autenticităţii, al omeniei.

21 iulie 1939, Paris

(ed. cit., p. 23)

Textele Marianei Şora nu sunt nici visătorii, nici reflexele condiţionate ale unui fatalism dezamăgit, cu toate că jurnalele abundă în consideraţii intime (unele imposibil de dezvăluit în timpul vieţii). Lipsite de militantism feminin, scriitoricesc sau de orice altă natură, ele nu au nimic din retorica (fluctuantă) a lui „trebuie să“. Este, aici, osatura unor reflecţii care depăşesc simpla confesiune, explicitează imediatul, dar într-o distanţare de circumstanţial: un fel de éprouver l’écrit, plutôt que s’en emparer. De fapt, o construcţie seducătoare: poate pentru că nu a stat niciodată sub semnul urgenţei publicării, şi nu a fost condiţionată în vreun fel de existenţa unui lector potenţial. Ceea ce, desigur, nu exclude nici egofilia, nici calofilia. Dificultatea cea mai mare în judecarea corectă a operei Marianei Şora vine tocmai din perfecta sincronie a exigenţelor literare cu nesocotirea finalităţii publicării. Aşadar, o eliberare de artificiile pe care le presupune exteriorizarea unui conţinut, fără pierderea nuanţei, a detaliului relevant. Paradoxul constă tocmai în a restitui un cotidian apăsător păstrând intacte aplecarea către livresc şi preocupările pur intelectuale. Cu alte cuvinte, se întrevede, în chiar această contradicţie, o coerenţă adâncă: deşi pare mereu autocentrat, dispozitivul Marianei Şora nu este mai puţin îndreptat către exterior – chiar dacă nu are în vedere un destinatar precis. Reproduc, spre ilustrare, acest fragment amplu din volumul, încă inedit, De senectute:

„Moartea îmi dă târcoale. Se ţine la o oarecare distanţă. În jur, pe unde mă ocoleşte, simt un uşor vârtej de aer rece. Întinde un braţ scheletic spre mine, o mână descărnată, dar apoi se retrage, se îndepărtează, dispare. Cineva mă apără. I-am fost încredinţată şi m-a luat în primire când m-am ivit pe lume; i se spune – aşa, pentru copii – înger păzitor. Îi simt proximitatea numai de câţiva ani, dar din ce în ce mai des. Când eşti tânăr, poate nici n-ai nevoie într-atât de un ajutor de acest fel, din partea unui duh blând şi prietenos, cum ţi se pare că este; însă cu vârsta… Prezenţa sa mi s-a revelat de câteva ori, l-am simţit în spatele meu, aproape, tangibil parcă. Şi m-am cutremurat. Valuri de fiori mi-au trecut pe spinare. Mai că-mi venea să mă întorc brusc…, ca să-l surprind… Ce aberaţie! Ce blasfemie! Covârşită de prezenţa sa nevăzută, am căzut în genunchi.

Da, creşte în noi credinţa în supranatural: – oare ne copilărim? Sau se ascut unele simţuri în timp ce scade acuitatea celorlalte, a celor necesare vieţii sociale – văzul, auzul, până şi cel al echilibrului, aducând cu sine nesiguranţa la umblat (de unde povestea cu animalul simbolic ce se foloseşte, în amurg, de un al treilea picior)? […]

Să mergi înainte pe calea îmbătrânirii înseamnă, între altele, să devii conştient de reducerea posibilităţilor ce-ţi sunt date. Se impune, aşadar, să-ţi măsori forţele, să nu mai începi decât ce poţi duce la bun sfârşit. Dar există obligaţii… […]

Numai constrângerea ne poate determina să pornim un lucru, nicicum voinţa noastră proprie. Iată un fapt confirmat de Cioran, care mi-a mărturisit odată – textual (am notat cuvintele sale într-un caiet-jurnal) – că doar silit fiind, printr-o promisiune dată unei reviste, şi numai la reclamaţia acesteia, deci de ruşine, a scris articolul său despre Saint-John Perse, trudind o noapte întreagă, spre a-l preda a doua zi. De altfel, de la el am învăţat cuvântul procrastinaţie.“

Există, la Mariana Şora, un fel de a concepe scrisul sub forma unei cuceriri neobosite, mereu reînnoite, a realului – chiar şi ale acelor părţi ale sale care rezistă verbalizării, cum ar fi intimitatea cea mai adâncă a cuplului, sau, tocmai dimpotrivă, exterioritatea cea mai cotropitoare a celui de-al doilea război mondial, din jurnalul de tinereţe. Or, totul la Mariana Şora pare să treacă de indicibil, să expedieze sau să suprime frontierele a ceea ce, pentru altcineva, ar fi cu neputinţă de formulat. Nu deducţia realităţii din realitate o interesează pe Mariana Şora: ceea ce numim, îndeobşte, realitate, nu ne este dat, spune ea, ci este o pură construcţie, care trebuie continuu (re)câştigată. A-ţi căuta cuvintele înseamnă a avea prezenţa de spirit pentru a prinde ceea ce nu fusese încă perceput şi, implicit, a-ţi redimensiona disponibilităţile perceptive: realitatea nu mai este „dedusă“ din realitate – sau din ceea ce numim, printr-o convenţie verbală, realitate –, ci chiar din practicarea propriu-zisă a unei limbi. De aici, poate, mai mult decât dintr-o aptitudine individuală sau fapt pur biografic, poliglosia Marianei Şora: jurnalele conţin nenumărate pagini scrise direct în limba germană, în maghiară sau franceză – după cum se desfăşoară lecturile sau după dispoziţiile lingvistice din momentul respectiv.

Nu ajunge să­-ţi mărturiseşti afinităţile elective. Dacă nu vrei să rămâi la nivelul incantaţiei, trebuie să deprinzi şi arta rupturii. Diaristă excepţională, Mariana Şora ştie să ocolească toate capcanele autocentrării. O combinaţie subtilă de referinţe livreşti, comentariu literar sau filosofic, verdicte tranşante, ieşire din zbuciumul actualităţii. Nu este de mirare că o astfel de operă nu are nimic comun cu frivolitatea diariştilor ocazionali, nici cu reciclarea gălăgioasă a lui „ca şi cum“. Totul este autentic în opera aceasta: şi severitatea sentinţelor, şi răbufnirile de angoase, şi infuzia de resentimente ori ironii. Iar – pentru că autentic – desprins de imperativul unor căutări nostalgice, de idei preconcepute sau definitive. O gândire deopotrivă clară şi conştientă de limitele sale. De aici decurg încercările Marianei Şora de a ieşi din circumstanţă, pentru a gândi altcumva: renunţând la facilităţile diaristului (purul factual), la agitaţiile de suprafaţă, la prudenţele (subtile) ale rescrierii. De fapt, Mariana Şora sfidează tocmai convenţiile autobiograficului: are un ataşament spontan faţă de întâlnirea cu celălalt (prieteniile sunt mereu vii şi mărturisite), dar nu se supune ritualului descriptiv al faptului minor. Cu alte cuvinte, toate notaţiile, chiar şi cele mai intime, conţin un potenţial de universal: o deschidere spre natura umană, cu toată lumina, harul ori nevolnicia ei, mai curând decât spre eul biografic (şi punctual). O ruptură instauratoare, am spune, pentru că miza finală nu este eul propriu-zis, ci căutarea lui: cu trimitere precisă la timp ori la timpuri, dar cu extragerea din timp; fără incantaţii, fără intonaţii profetice, discursuri monolitice, autolegitimări prin ricoşeu (lecturi). O articulaţie care modifică unghiul privirii pentru a se potrivi şi mai bine cu acel „lăuntru“ al fiecăruia (şi câtuşi de puţin cu discursul colectiv). Elitistă şi independentă prin excelenţă, personalitatea Marianei Şora nu intră în rama îngustă a colectivismului. Convertirea interioară nu are vreo legătură, aici, cu vertiginoasa presiune a prezentului, ci cu facilitatea de a se gândi pe sine prin ceilalţi, însă fără ecumenismul naiv ori pompos al autorului de jurnal.

„Oricum ar sta lucrurile, ajunge, nu mai vreau. Jurnale nu mai public. De altfel, la ce bun? Mai am şi alte treburi de făcut – ba sunt datoare să le fac, conform formulei «eine Gabe ist eine Aufgabe», cuvinte scrise cu litere nicidecum de aur, ci cu pixul pe un peticel de hârtie, de către Mihai Şora, cu mulţi ani în urmă, aici, la München, pe o «ţidulă» lipită de mine apoi pe marginea de sus a birouaşului, ca să-mi servească drept îndemn perpetuu şi dojană. Sigur, sigur, «un dar e o datorie». Vorba a fost formulată cândva de Käthe Kollwitz, o femeie şi jumătate, care s-a ţinut de precept: şi-a folosit darul cât s-a putut, datoria ei a fost împlinită. Cred că am mai citat preceptul ăsta pe undeva, devin cam uitucă, îmi cer iertare, dar «mieux vaut deux fois que jamais», zic modificând puţintel vorba asta (mieux vaut tard que jamais), de asemenea cu totul memorabilă, adică de ţinut minte şi de aplicat, mai ales în clipe, ore, zile de descurajare. Atunci e momentul să-ţi spui: n-ai chef de nimic? Şi ce dacă! Ai un dar, eşti deci dator să-l fructifici. Oare-l mai ai în întregime când ai ajuns în stadiul III al fiinţei enigmatice propusă lui Oedip de Pythia spre identificare, stadiul atins de ciudata vietate spre înserare, când umblă în trei picioare – ca tine acum, chiar dacă nu mereu, dar adesea? Rămâne de văzut.

Ce ai făcut tu, toată viaţa, cât ai muncit, cât te-ai agitat, cât te-ai străduit? Cum ai sperat mereu că la anul, la vară, săptămâna viitoare, ba chiar mâine se vor deschide perspective, totul se va aranja, totul… Şi ce a ieşit? Nu tu carieră, nu bani, nu glorie. La ce ţi-au folosit darurile? Qu’as-tu fait, toi que voilà, pleurant sans cesse? Qu’as-tu fait, toi que voilà, de ta jeunesse? Da, chiar, ce ai făcut toată viaţa?

Am trăit.­“

(Mariana Şora, Cenuşa zilelor. Jurnal, 1997-2001, Editura Albatros, Bucureşti, 2002, p. 456-457)

Pe această in-finitudine şi pe această verbalizare a unui biografic aflat mereu în mişcare (sau în criză) se întemeiază libertatea Marianei Şora: ea refuză orice tranzacţie cu acel à peu près care face cotidianul suportabil. Este, în această operă, o reformulare perpetuă a interogaţiei despre sens: sensul vieţii, sensul lui a-fi-împreună, sensul lui a gândi ori a scrie. O interogaţie deschisă, în care descoperim, de multe ori, asceza – trăită mai curând sub forma renunţării la dogmă, decât ca înclinaţie religioasă. Dar, în mod straniu, Mariana Şora nu afişează niciodată acea morgă severă a fiinţelor livreşti sau ascetice; după cum înţelepciunea din jurnale nu are nimic hedonist sau condescendent. Este, în cele din urmă, încrederea în viaţă, o formă de voluntarism care depăşeşte angajamentul concret într-o acţiune publică oarecare. Refuz ferm de a renunţa la speranţă, dar în absenţa propovăduirii ideii de progres. Control maximal al frazei, dar eliberare totală de retorică.

În fond, poate că disciplina pe care Mariana Şora şi-a autoimpus-o de-a lungul vieţii, scriind fără întrerupere, chiar şi în perioada din urmă, la vârsta senectuţii, este ea însăşi de natură paradoxală: desprinderea de viaţă pentru a o putea articula.

.

.

Luiza Palanciuc

.

.

Pentru a cita acest articol : Restitutio Benjamin Fondane

Gratias agimus.

.

.

Tagué :, , , , , , , ,

§ Une réponse à IN MEMORIAM MARIANA ŞORA

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

Qu’est-ce que ceci ?

Vous lisez actuellement IN MEMORIAM MARIANA ŞORA à INSTITUT FONDANE.

Méta