B. FUNDOIANU – „Oscar Wilde“ | 1921

18 décembre 2011 § Poster un commentaire

.

I

.

Sunt douăzeci de ani, în 1900, un cortegiu de puţini l-au însoţit pe Wilde, obşteşte, la cimitirul din Bagneux. Pentru noi, o aniversare tristă. Să profităm de pretextul acesta al aniversării ca să corijăm câteva păreri care se vor reface la loc, cum se reface urma paşilor în nisipuri.

Wilde scria: „Sunt născut pentru excepţii, nu pentru legi“. Oamenii care ştiu ceti concep prea puţin inegalitatea asta în faţa legilor naturii. Oamenii sunt, prin ipoteză, identici. Ei admit existenţa excepţiei, cum admit existenţa miracolului. Dar ar voi să categorisească după legile fizicei comune, care e negată de miracol, şi după legile psihologiei comune, care e negată de excepţie.

Brassaï | Tache limbe | circa 1932

.
.

Wilde scria: „Şi de-ar fi viaţa, cum desigur este, o problemă pentru mine, eu nu-s mai puţin o problemă pentru viaţă“. Dar oamenii n-au nevoie de probleme. Wilde are o anecdotică: o viaţă a lui particulară, cu multe amănunte, cu multe mistere şi, la sfârşit, cu puşcărie. Cu elementele astea, poţi oricând să scrii despre Wilde şi să-i judeci opera. Poţi chiar să osândeşti. Bârfeala a devenit însăşi critica literară. Şi ori de câte ori, într-un plan, se judecă numai anecdotica, fără să se caute obârşia în temperament, de atâtea ori critica: roman, eseu sau filosofia artei, este simplă bârfeală.

Iată însă pentru aniversarea morţii lui Wilde şi o surpriză. E pamfletul lui Alfred Douglas, intitulat cu emfază: Oscar Wilde et moi. Vom întâlni iarăşi afirmaţia – care nu scade valoarea în sine a cărţilor – că mai toate piesele şi Dorian Gray s-au născut din pariuri. Douglas insinuează medalionul unui Wilde linguşitor, tenace şi scriitor din accident, sluga nobililor englezi, veşnic chinuit să le parvie egal. Fostul ocolit care-şi scrie memoriile lipseşte, pe lângă o dreaptă atitudine sufletească, şi de unitatea de inteligenţă.

Edouard Grenier a făcut, în memoriile lui, din Heine un soi de cămătar care-şi specula secretarii, care i-ar fi scris şi poemele. Euryalul lui Wilde insinuează numai că Wilde a împrumutat de la dânsul bani şi operă: insinuează numai. Şi e cu atât mai prost. Aş fi vrut să fie canalie. Atunci scrisul lui ar fi numai calomnie. Ar merita poate stima noastră.

Din nefericire, Douglas n-a fost numai un calomniator şi un speculant. E un prost. Nu exagerează faptele: le notează exact. El e convins că axiomele de artă din prefaţa lui Dorian Gray sunt afectare. Nici nu le poate concepe o expresie şi o mască. Ideile din prefaţă sunt astăzi monedă curentă şi garantată. Sunt dureroase memoriile prietenului lui Oscar. Un calomniator e încă o fiinţă complexă, cu sensibilitatea lesne impresionabilă, un crier în care sunt cărări şi sunt peluze şi sunt hipodroame în care-ţi pot alerga ideile. Dar e dureros pentru Wilde prietenia acordată unui om care era un imbecil!

.

II

.

.

„Nimic nu-i mai rar în om – spunea Emerson – decât o faptă a lui proprie“… dar n-a voit nimeni să vadă în Wilde fapta lui proprie, întreagă. I s-a îmbucătăţit viaţa, cu intenţie. Continuitatea unui temperament: dar asta e o scuză şi o explicaţie.

Viaţa lui Wilde a devenit, în mânele moralei, discontinuă. Până într-atât, că toate ideile spuse de el au fost despărţite şi aruncate în lume izolat, ca să lipsească de sens. Se ştie de toată lumea că mai toate scrierile lui Wilde sunt rezultatele unui pariu. Se ştie că Wilde spusese că şi-a pus geniul în viaţă şi numai talentul în operă.

Izolate, pot părea ambele paradoxul unui caracter factice şi orgolios… Să le dăm însă împreună, aşa cum Wilde le-a spus într-o seară lui André Gide, care-l certa că scrie piese proaste şi că ceea ce are mai bun cheltuieşte în conversaţie. Atunci Wilde: „Dar ştiu bine că piesele mele nu sunt deloc bune; şi nici nu ţin să fie. Dar dacă ai şti cât amuză. Aproape toate sunt rezultatele unui pariu. Şi Dorian Gray l-am scris în câteva zile, pentru că un prieten susţinea că n-o să pot scrie niciodată un roman. Mă plictiseşte aşa de mult să scriu!“ Apoi, plecându-se spre Gide: „Vrei să ştii marea tragedie a vieţii mele? Este că mi-am pus geniul în viaţă – şi numai talentul în operă.“

S-au spus atâtea despre Wilde, s-au citat atâtea. Şi totuşi, nu s-au spus cele mai bune idei ale lui – şi nici cele mai caracteristice. În broşura de un considerabil interes a lui André Gide despre Wilde, se găsesc cele mai bune din ideile lui Wilde. Nu pentru că Wilde spunea lucruri mai frumoase când vorbea cu Gide… Dar pentru că Gide le reţinea pe cele mai frumoase. Pentru că spectatorul avea inteligenţa actorului. De aceea Gide nu râde, ci notează:

„Nietzsche m-a nedumerit mai puţin, mai târziu, pentru că l-am auzit pe Wilde spunând:

 – Nu fericirea! Mai ales nu fericirea! Plăcerea! Trebuie să voieşti totdeauna tragicul!“

El mergea pe străzile din Alger, precedat de o bandă întreagă de golani; vorbea cu fiecare, îi privea pe toţi cu bucurie şi le arunca banii, la întâmplare. „Nădăjduiesc – spunea el – că am demoralizat bine oraşul ăsta“. Wilde izbutise să câştige gloria pe care o ambiţionase Flaubert: „aceea de demoralizator“.

Fraza asta a lui Wilde aminteşte bine de Des Esseintes, eroul din À rebours a lui Huysmans, şi pe eroul din romanul L’Immoraliste a lui André Gide. Mă întreb – cum romanul e ulteriorul faptului – dacă punctul de plecare al lui n-a fost fraza aceasta a lui Wilde, care se preta minunat la problema lui Nietzsche.

Caracteristica lui Wilde nu e perversitatea care l-a dus la puşcărie. Un pur accident, care n-a stricat continuitatea vieţii lui Wilde, cum se afirmă de prostime.

Dimpotrivă, neprevăzutul accidentului a completat viaţa lui Wilde cât se poate de armonios. Fără puşcărie, Wilde rămânea un adorabil monden. Trebuia puşcăria ca să existe antiteze. Trebuia De profundis după Crima lordului Saville, ca să existe paradoxul. De altfel, în închisoare, Wilde a rămas un pur estet care găseşte că: „totul în tragedia mea a fost hidos, meschin, respingător, lipsit de stil“. El descoperă, în puşcărie, suferinţa: dar cu bucuria cu care ar inventa o parabolă. El nu propune suferinţa: o justifică esteticeşte.

Ceea ce a priceput Wilde nu e numai că morala e în afară de artă: un material care poate fi speculat în folosul artei, indiferent, ci în faptul involuntar că viaţa lui Wilde s-a supus operei lui de artă, identică. Wilde a făcut din viaţa lui opera de artă. Şi deoarece arta e în afară de morală, viaţa lui a fost în afară de morală. O simplă consecinţă firească. Wilde spunea despre un critic care-l felicita că-şi îmbracă gândirea în istorioare şi parabole: „Ei cred că ideile nasc goale. Ei nu vor să priceapă că nu pot gândi altfel decât în naraţie. Sculptorul nu caută să-şi traducă în marmoră gândirea lui; el gândeşte în marmoră de-a dreptul.“

Oamenii cred până astăzi că vorbele nasc goale şi că ideile nasc goale. Şi nu pricep că viaţa scriitorului trebuieşte privită aşa cum a fost realizată, de-a dreptul în marmora operei.

.

.

  • Text : B. Fundoianu – „Oscar Wilde“, I-II, articole publicate în revista Rampa, 21 septembrie 1921, p. 3, respectiv – 22 septembrie 1921, p. 3.
  • Imagine : Halasz Gyula / Brassaï (1899-1984), Tache limbe, Paris, circa 1932.

.

.

Pentru a cita acest articol: Restitutio Benjamin Fondane
Gratias agimus.

.

.

.
.

Tagué :, , , , , , , , ,

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

Qu’est-ce que ceci ?

Vous lisez actuellement B. FUNDOIANU – „Oscar Wilde“ | 1921 à INSTITUT FONDANE.

Méta