■ Mihai Eminescu sur l’abécédaire de Vasile Petri (1878) ■

15 juin 2011 § Poster un commentaire

© Luiza Palanciuc | Alphabet | 2011

Rappel de ce que furent, dans les années troubles de la Roumanie pré-moderne, les interventions dans la presse de Mihai Eminescu (1850-1889). Cette fois, sur l’abécédaire de Vasile Petri, dont Eminescu n’hésite pas à faire l’éloge et à souligner sa concordance avec les exigences de l’«écritologie» (apprentissage de la lecture par l’écriture). L’article est à considérer avec les précautions d’usage (pour éviter tout anachronisme et jugement de valeur a posteriori). Eminescu insiste sur la pratique pédagogique, fait la distinction entre les différentes orthographes en vigueur à l’époque et souligne les problèmes liés à la prononciation. Il plaide résolument pour l’unité orthographique de la langue roumaine et pour la séparation, ferme et sans ambigüités, de la science philologique, en tant que discipline abstraite, soumise à des lois générales, d’avec l’écriture proprement dite, laquelle «doit être facilement accessible au peuple entier».

Luiza Palanciuc

[en roumain]

MIHAI EMINESCU

NOU A-B-C-DAR ROMÂNESC DE VASILE PETRI

 

Sîbiiu, 1878, Tipografia lui Ios Drotleff & Comp., 1 vol. 8° — Preţul 25 cr. v. a.

Abcdarul d-lui Petri e compus amăsurat cu cererile pedagogiei moderne. Urmând principiile scriptologiei, adică a învăţării citirii prin scriere, el cuprinde o parte (întâia) numai cu litere de scrisoare. Învăţând de timpuriu a scrie, şi anume deodată cu cititul, şcolarii sunt de-a pururea activi şi, pe când învăţătorul (mai ales cel sătesc) se ocupă cu cei mai înaintaţi, cei începători se pot pune la scris. Alt folos al învăţării cititului scriind e că se face de prisos silabizarea şi se întroduce de sine insonarea.

Pe întâiele pagini sunt elementele desemnului şi a scrisorii, adică puncte, linii drepte şi figuri construite din linii drepte, apoi linii strâmbe şi trăsăturile subţiri, cele groase şi îndoite, cari constituie elementele materiale ale scrisorii. În urmă vin toate literile mici cu sonul original, rânduite genetic, adică astfel încât după cel mai uşor de scris, de ex. i, urmează o, apoi a, u, e, apoi din consoane n, m şi a.m.d. Copilul nu citeşte nicăieri silabe izolate fără de înţeles, ci pretutindenea împreunează cu sunetele ce le rosteşte un înţeles concret, încât se evită învăţătura mecanică. Rostind cuvinte cu înţeles concret, i se prezintă o icoană în minte; el învaţă cugetând.

Abecedarul d-lui Petri e scris cu semne, adică cu ortografia de dincoace de Carpaţi. Zicem ortografie pentru ca să fim înţeleşi, deşi aplicat la modurile noastre de a scrie cuvântul cuprinde o contradictio in adjecto. Cum se pot numi într-adevăr mai multe moduri de-a scrie ortografii când între toate nici una nu e bună  sau esclusiv numai una ar putea fi bună?

Cauzele cari l-au făcut să admită scrierea de dincoace le spune însuşi în prospectul alăturat cărţii.

Ortografia, zice d-sa, este cea cu ,,semne“ pentru că:

1. Aşa scrie astăzi majoritatea românilor şi nu avem presemne că ea se va acomoda minorităţii, iar unitatea ,,ortografică“ este pentru noi românii un bun mare, la care trebuie să tindem cu toţi cu orice preţ.

2. În cărţile cu ortografie fără semne şcolarii începători sunt nevoiţi a ceti cuvintele cari conţin sonuri derivate ,,de două ori“, o dată aşa cum ele se prezintă ochiului d.e. saratura, apoi aşa cum le dictează auzul românesc: ,,sărătură“. Chiar şi etimologişti pronunţaţi ca d. Bariţ încă recunosc ,,că pentru începători este greu a ceti fără semne“ („Observatorul“, nr. 8).

3. Cuvintele nouă sau adecă „neologismii“ se pronunţă adeseori cu totul fals, mai ales când învăţătorii nu ştiu latineşte. Astfel am auzit însumi cum elevi şi învăţători pronunţau: timpurii în loc de timpuriu, amiciţiă în loc de amiceaţă (amiciţie) etc., pentru că era scris, timpuriu, amicetia. Unii mai pronunţau ,,gerunz“, alţi ,,gerundiu“, unii ,,concoarză“, alţii „concordie“ etc. Tot aşa, de nu mai rău, o păţim cu numele proprie; R. D. canonic Şerban din Gherla cetea la un esamen în Năsăud consecinţe Ţâşeni în loc de Titieni (numele unui învăţător).

Autorul ne spune şi greutăţile administrative cu care au a lupta cărţile româneşti dincolo.

O grijă deosebită am avut – zice – la compunerea acestui Abcdar, ca să nu cadă şi el sub interdicţiunea guvernului, şi am cuvinte a crede că mi-a succes a încunjura în pace această stâncă periculoasă. În adevăr insp[ectorul] r[egesc] de şcoală, d. Fr. Koos, din Bistriţa, a publicat în ziarul ,,Kelet“ din Cluş (nr. 284 de la 12 dec. 1877) asupra noului Abcdar o recenziune în termini prea măgulitori pentru mine, terminând prin a-l recomanda colegilor săi şi autorităţilor scolastice cu toată căldura, ceea ce se poate lua drept ,,aprobare din partea guvernului“.

Recenziunea ziarului unguresc e următoarea :

Scoţând la lumină noul său abcdar – ,,oprit în amândouă ediţiunile de mai înainte autorul a eliminat cu îngrijire toate pasagele dificultate de guvern, manţinând însă, ba chiar emendând împărţirea, pe care însuşi guvernul a numit-o ,,metodică“.

...Abcdarul are două părţi, una scrisă, alta tipărită. Cuprinsul şi planul abcdarului vădesc îndată pe eminentul bărbat de specialitate. Esteriorul cărţii este aşa de elegant, încât face onoare tipografiei Drotleff & Comp. Preţul e numai 25 cr., care cu privire la ediţiunea elegantă şi estetică este moderat. Din parte-mi recomand cu cea mai mare căldură colegilor mei inspectori şi autorităţilor şcolare acest Abcdar, cu atât mai vârtos, căci, în cât ştiu eu, un Abcdar românesc mai eminent decât acesta nu esistă nici unul. Doresc, în interesul învăţământului şi al eminentului autor, cu această ediţiune să treacă cât mai curând.

Dacă nu ne înşelăm, d. Fr. Koos, inspectorul şcolar în ţinutul Bistriţei, este identic cu preotul maghiar care petrecea într-o vreme în Bucureşti şi a avut neplăceri cu chiar poporenii (maghiari) ai bisericei sale din cauza înfocatului său naţionalism, care neliniştea viaţa pacinică a micei colonii maghiare din oraşul nostru. Tempi passati.

Pe noi ne interesează mai cu seamă pasul ortografic făcut de autor.

Mergem mai departe şi zicem că nu unitatea ortografică e un bun mare pentru români, ci unitatea limbei. Într-adevăr, pe la a. 1640 şi ceva, în urma ridicării lui Luther, s-a introdus în bisericele reformate limba naţională şi această tipărire de cărţi clerice în limbele deosebite a fost întrebuinţată ca mijloc pentru a calviniza pe români. Atunci biserica română, în ramura ei cea cu totul neatârnată, mitropolia Moldovei şi a Sucevei, a luat iniţiativa unui sinod pentru părţile locuite de români şi a admis, ca măsură contrarie reformaţiunii, tipărirea de cărţi româneşti ortodoxe, pentru a feri poporul şi preoţimea de a se adăpa la izvoare eretice. Din reforma protestantă a răsărit această reformă în biserica română, care şi-a imprimat pe de-a pururea urma ei binefăcătoare în dezvoltarea noastră.

Cel mai mare noroc pentru bătrâni a fost desigur acela de a nu şti latineşte. Luând limba astfel cum crescuse ea în propria ei individualitate, bătrânii au creat o ortografie pentru români cum ea nu are păreche în nici una din limbile moderne. Înzestraţi cu o fineţă nemaipomenită a auzului şi cu un bun-simţ de care noi ne-am înstrăinat de mult, ei au simţit care dialect anume – dacă putem numi dialecte deosebirile dintre noi – este acela ce trebuie cultivat. Moldoveni şi munteni au tipărit în veacul al şaptesprezecelea cărţi care, ca oglindă a pronunţiei vie, admise ca clasică, nu lasă nimic de adaos şi nimic de scăzut. Abia în epoca fanarioţilor, sub înrâurirea nimicitoare a lor, limba începe a-şi pierde unitatea ortoepică şi tinereţea ei naivă care străluceşte în cronicari.

Dar pe la capătul domniei fanariote românii de peste Carpaţi încep să înveţe latineşte şi, mişcaţi de o ură neînţeleasă contra bietelor semne cari nu le păcătuise nimic şi a bietelor cuvinte cu care poporul în curs de atâtea veacuri îşi făcuse locuţiuni, proverbe, cântece şi poveşti, învăţaţii au năvălit să stingă de pe faţa pământului acea minunată operă la care contribuise milioane de capete, în mare parte foarte bine formate, şi zeci de cărturari cu bun-simţ şi cu auz credincios.

Ce-a putut ieşi dintr-asta decât o adevărată vavilonie?

Suntem şi azi încă departe de restabilirea vechei noastre unităţi ortoepice. Dar încercările de a ajunge la ea sunt multe, unele mai izbutite, altele mai slabe. Astfel vedem pe chiar autorul abecedarulul întrebuinţând încă ó şi é în loc de oa şi ea, deşi în aceste unităţi sunetare partea pe care cade tonul e tocmai a şi nu o sau e. O şi e nu sunt decât 1/4 a sonului deplin, iar a e întreg. Aceste pătrimi de son au aceeaşi cantitate ca şi ĭ consonans în iată, iapă, zarbă. Un semn că e astfel e pronunţia vie, care a eliminat aceste pătrimi de sonuri; căci din ţeară s-au făcut ţară, din feată – fată, din afoară – afară ş.a.m.d.

Tot astfel de greşită ni se pare scrierea aşa-numitelor sunete derivate cu semnul sunetului originar din care derivă. Aşa d când avem echivalentul lui în z ni se pare de prisos. În genere întrebăm ce are a face originea, etimologia unui sunet cu scrierea lui? Nimic. Cum va scrie autorul – pentru a pune în evidenţă – sunetul j, când se derivă din z + ĭ consonans? Astfel englez face pluralul engleji, verbul a putrezi dă naştere substantivului putrejune, verbul a repezi – substantivului repejune; apoi sunt mulţime de numiri colective cari se termină în ez sau az şi au regulat ej la plural precum genoveji, franţuji, olandeji, engleji, portugeji, apoi praz/praji, obraslobraji, viteaz/viteji etc.

Un exemplu şi mai ciudat. Ch (x) se preface în limba noastră înaintea lui i consonans în ş de ex.: Leach, Leşi; Ierarch, Ierarşi, ş.a. Dorim a şti cum ar scrie d. Petri pe acest ş ca să se vadă din ce sunet originar derivă.

Rezumăm opinia noastră în privirea ortografiei astfel. A cerceta vorbirea vie a poporului din toate părţile şi a suma fenomenele sub legi generale fonologice e treaba filologiei române; tot astfel e treaba ei de-a căuta originile cuvintelor. Dar în ortografie ca atare n-are să se răsfrângă munca filologilor, căci nu e treaba ei de-a oglindi originile cuvintelor. Ca oglindă a pronunţiei aceleia care s-a recunoscut de cătră poporul întreg ca ortoepică, şi aceasta nu prin convenţie, ci în mod istoric, ea trebuie să păstreze acest caracter. Filologia poate schimba întru-câtva ortoepia, şi atunci ortografia [î]i urmează pe această cale. Mai departe nu merge, nu trebuie să meargă legătura între acea ştiinţă abstractă şi-ntre scriere, care trebuie să fie accesibilă cu înlesnire poporului întreg.

Cu toate acestea, noul Abecedar este un progres spre bine şi de aceea-i dorim bună izbutire.

  • Image: Luiza Palanciuc, Alphabet, 2011.
  • Texte: Mihai Eminescu, „Nou A-B-C-DAR românesc de Vasile Petri“­, Timpul, 28 aprilie 1878, in Mihai Eminescu, Opere, X, Publicistică (1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880), Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, cu 16 reproduceri după publicaţii şi manuscrise, Ediţie critică îngrijită de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii Române, Coordonator: Dimitrie Vatamaniuc, Bucureşti, Editura RSR, 1989.

Pour citer cet article: Restitutio Benjamin Fondanewww.fondane.net

.

.

.

Tagué :, , , , , , , , ,

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

Qu’est-ce que ceci ?

Vous lisez actuellement ■ Mihai Eminescu sur l’abécédaire de Vasile Petri (1878) ■ à INSTITUT FONDANE.

Méta