■ Benjamin FONDANE – Réflexions sur le spectacle | 1929 ■

20 septembre 2009 § Poster un commentaire

Miliţa Petraşcu | Phedra |

Miliţa Pătraşcu | Phedra |

 

Réflexions sur le spectacle

| Fragments |

Le propre du civilisé serait-il seulement de posséder et donc de vouloir conserver, à tout prix, un patrimoine spirituel, et celui du barbare de ne rien posséder, ou de ne rien vouloir posséder, de refuser l’acquis, de ne point se sentir des liens qui seraient des obstacles à sa volonté, afin de faire naître de nouvelles formes de fortune, de créer des patrimoines nouveaux? La terminologie ordinaire veut bien appeler créateur celui qui possède et destructeur celui qui crée, car on ne crée que contre quelque chose et qu’en faisant table rase. En ce cas, il faut bien reconnaître que tout siècle qui précède une grande époque de culture est un siècle barbare, je veux dire un siècle d’activités multiples, sans col ni cravate, bien entendu, mais créateur par excellence de tous ces matériaux dont se servira le siècle suivant et qu’il fera siens avec tant d’affectation.

……………………………………

Pendant que l’homme européen faisait main-basse sur les lois empiriques et qu’il construisait son songe de matière qui allait changer la face des continents, l’artiste et le philosophe de ces temps piétinaient les chantiers du travail, attentifs seulement à ne point salir leurs escarpins, se remplissaient d’horreur pour la mécanique et s’en défendaient avec violence ou s’isolaient hermétiquement de ce qui leur semblait attenter à la pureté de l’Esprit et de la Beauté. Quelle vertigineuse passion mîtes-vous, John Ruskin, grand poète anglais, à servir une si mauvaise cause! Et que détestait-on? les chemins de fer, les bateaux à vapeur, ces peignes dans les rivières: les ponts de fer, tout jusqu’à l’auto rapide, à la publicité au cinéma. Le merveilleux moderne naissait, il était là, et personne n’en avait cure. La poésie des affaires explosa et le magnésium de la réclame. Les grands centres de commerce fumèrent d’activité ; les villes tentaculaires se disputèrent le soleil; le ciment armé était né; les gratte-ciel s’élevèrent du jour au lendemain; les calicots du Savon Cadum brusquement se posèrent dans les champs de blé; et qui était seul à applaudir la production et sa fièvre, ­à rêver de la production, à y construire l’avenir? Personne si ce n’est Karl Marx. J’ai dans l’idée que c’était un poète et qu’aucun marxiste n’en a, jusqu’à présent, compris le véritable esprit.

Est-ce le propre de l’esprit, même du plus aventureux, d’être malgré tout un s[y]stème de réflexes, de subir le faix d’une mémoire trop grande et trop remplie pour pouvoir assimiler et classer indéfiniment tout fait nouveau qui se présente? L’esprit (j’entends celui qui fait profession de l’être, qui se reconnaît comme fonction) serait-il réactionnaire par le fait même qu’il est esprit? Alors même qu’il paraît se livrer à l’acte de démolir, il ne fait encore que conserver. Il unit, il relie, il nivelle. Et alors qu’il est à l’œuvre et qu’il détruit véritablement, que ne le regardez-vous de plus près? Il détruit en théorie avec cruauté ce qui a été déjà bel et bien détruit de fait. Ainsi l’esprit me semble se définir comme un état de conscience qui s’oppose à tout acte de création spontanée, non pas parce que la création lui fait peur, mais parce que «état de conscience», c’est-à-dire état qui ne précède guerre, ni n’est présent, mais suit, toute création sociale ou individuelle, œuvre de lois internes et de nécessités inconnues, mais impératives. À l’encontre de ce que l’on pense habituellement, toute création vraie apparaît modestement, se faufile presque, pour ne pas troubler l’ordre existant et née sans lyrisme aucun; œuvre de nécessité, prend l’humble aspect de l’utile et nous apparaît laide, vulgaire et repoussante, comme en général tout produit de la nécessité. Ce n’est qu’une fois l’œuvre achevée, ou prête à s’achever, qu’elle s’impose à la conscience, qu’elle devient familière à l’esprit, qu’elle se fait aimer et chanter, qu’elle se voit justifiée par ses adversaires de la première heure. Des générations entières souffrent et créent, sans en avoir la première idée, et voilà que l’artiste et le penseur – qui n’ont pas pris part à la mêlée, ni au travail, qui ont constitué le plus grand obstacle à cette création – s’en emparent pour en parler, pour y mettre le dernier coup de main, pour la faire valoir.

 …………………………………… 

Il y a aujourd’hui un lyrisme de la panique, et si on peut souhaiter que la beauté soit convulsive, c’est qu’on désire la surprendre pendant qu’elle se forme et non pas lorsqu’elle est déjà achevée, morte. Nous ne disséquons plus de cadavres, mais des organes vivants. 

***

Gânduri despre spectacol

| Fragmente |

Să fie, oare, specific omului civilizat doar faptul de a poseda şi, prin urmare, de a voi să păstreze, cu orice preţ, un patrimoniu spiritual, iar barbarului de a nu poseda nimic sau nici măcar de a voi să posede ceva, de a refuza orice bun dobândit, de a nu-şi simţi legături care să fie tot atâtea piedici în calea voinţei lui, pentru a da naştere unor noi forme de bogăţie, pentru a crea noi patrimonii? În termeni obişnuiţi, creator este cel care posedă, iar cel care creează este distrugător, deoarece nu creezi decât împotriva a ceva şi făcând tabula rasa. În cazul acesta, trebuie să recunoaştem că orice secol care precedă o mare epocă de cultură este un secol barbar, înţelegând prin aceasta un secol de activităţi multiple, desigur cu mânecile suflecate, dar prin excelenţă creator al tuturor materialelor pe care le va utiliza secolul următor însuşindu­-şi-le cu atâta preţiozitate.

 …………………………………… 

În vreme ce omul european punea japca pe legile empirice şi îşi clădea visul de materie care avea să schimbe faţa continentelor, artistul şi filosoful din vremurile acelea traversau în vârful picioarelor şantierele de lucru, grijulii să nu-şi murdărească botinele, tresăreau de oroare în faţa mecanicii şi se fereau cu înverşunare de ea ori se izolau ermetic de ceea ce li se părea că atentează la puritatea Spiritului şi a Frumuseţii. Ce pasiune cotropitoare vei fi pus tu, John Ruskin, mare poet englez, în slujba unei cauze atât de josnice! Şi ce anume era atât de dispreţuit? căile ferate, vapoarele cu aburi, daracele din râuri: podurile de fier, totul – ba chiar şi maşina rapidă, publicitatea, cinematografia. Miraculosul modern lua naştere, se afla deja printre noi şi nimănuia nu-i păsa de el. Poezia afacerilor ţâşni deodată, la fel şi magneziul reclamei. Marile centre comerciale duduiau de activitate; oraşele tentaculare înghiţeau soarele; betonul armat tocmai se născuse; zgârie-norii se înălţau la cer cât ai bate din palme; negustorii de săpunuri fine s-au trezit pe nepusă-masă în lanurile de grâu; şi cine stătea pe margine să aplaude din răsputeri producţia şi fervoarea ei, să viseze la producţie, să clădească chiar pe ea viitorul? Nimeni altcineva decât Karl Marx în carne şi oase. Părerea mea este că el nu era nimic altceva decât un poet, şi că niciun marxist nu i-a înţeles, până în clipa de faţă, adevăratul lui gând din străfund.

Să fie, oare, specific spiritului, până şi celui mai îndrăzneţ, faptul de a fi, în pofida a orice, un simplu sistem de reflexe, de a duce povara unei memorii prea cuprinzătoare şi prea doldora ca să poată asimila şi clasa la nesfârşit orice noutate se iveşte? Spiritul (adică cel care pretinde a fi, care se recunoaşte ca atare) să fie el, oare, reacţionar doar pentru că e spirit? Până şi când pare că se dedă cu totul dărâmării, el tot nu face altceva decât să păstreze: uneşte, leagă, nivelează. Şi chiar şi când se pune pe treabă şi distruge de-adevăratelea, de ce nu l-ai privi, oare, mai îndeaproape? Căci distruge, în teorie, ba chiar fără milă, ceea ce de multă vreme apucase să fie distrus. În felul acesta, spiritul mi se pare a se defini ca o stare de conştiinţă ce se împotriveşte oricărui act de creaţie spontană, nu pentru că s-ar teme de creaţie, ci pentru că este „stare de conştiinţă“, altfel spus: o stare care nici nu precede, nici nu este prezentă, ci vine după orice creaţie socială sau individuală, operă a unor legi interne şi a unor necesităţi necunoscute, dar imperative.

În pofida a ceea ce se crede în mod obişnuit, orice creaţie adevărată se iveşte timid, aproape că se strecoară, pentru a nu tulbura ordinea existentă şi, născută fără pic de lirism, operă a necesităţii, luând umila înfăţişare a utilităţii şi apărându-ne drept urâtă, vulgară şi respingătoare, precum îndeobşte orice produs al necesităţii. Doar după ce s-a desăvârşit ori este pe punctul de a o face, ajunge ea să se impună conştiinţei, îi devine familiară spiritului, este iubită şi proslăvită, văzându-se legitimată de duşmanii săi de la început. Generaţii întregi îndură suferinţe şi creează, fără a se fi gândit la aşa ceva, şi iată că artistul şi gânditorul – care nu luaseră parte la bătălie, nici la osteneală, adică la ceea ce fusese cea mai mare oprelişte în calea acestei creaţii – o înhaţă ca să vorbească despre ea, ca s-o şlefuiască, s-o pună în valoare.

 …………………………………… 

Există, în zilele noastre, un lirism al panicii, iar, dacă îi urăm frumuseţii să fie convulsivă, este pentru că râvnim să o surprindem în chiar clipa în care se întruchipează, nicidecum când e deja încheiată, moartă. Nu ne mulţumim să disecăm cadavre, avem nevoie de organe vii. 

 

Imagine: Miliţa Pătraşcu – Phedra

Text: Benjamin Fondane – Réflexions sur le spectacle

Traducere din limba franceză: Luiza Palanciuc şi Mihai Şora 

Articolul lui Benjamin Fondane, însoţit de fotografia sculpturii Miliţei Pătraşcu, a fost publicat în revista bucureşteană Unu din iunie 1929, anul II, nr. 14. 

Pe ultima pagină, revista publica, de asemenea, următoarea notiţă:

Colaboratorul nostru B. Fondane publică în ultimul No. al revistei Cahiers de l’étoile – REFLEXIONS SUR LE SPECTACLE. Un articol cu un ochi asupra contemporaneităţii noastre, o sinteză rezistentă din inteligenţa şi sucul unei culturi fără reduceri, fără concesiuni, fără opriri.

Acele câteva demonstraţii din pagina noastră 5 nu pot reda decât fragmentat curagiul şi claritatea articolului.

 

Articol reprodus de Luiza Palanciuc, prin bunăvoinţa Doamnei Daniela Ion, conservator la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti.
Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/ 

 

Gratias agimus.

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

 

Tagué :, , , , , , , , , , , , ,

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

Qu’est-ce que ceci ?

Vous lisez actuellement ■ Benjamin FONDANE – Réflexions sur le spectacle | 1929 ■ à INSTITUT FONDANE.

Méta