INSTITUT FONDANE

 

Există încă ţări aşa de înapoiate şi barbare, că ideile mai pot perturba viaţa socială şi strica odihna cinstiţilor autohtoni. Într-o ţară civilizată, ideea e un obiect de lux, ca şi ciorapul de mătase; exportul sau importul ei stă sub bunul plac al legilor; nu există editor, dar în schimb există cenzură. În Cuba, ţară barbară, deşi eminamente democratică, cetăţenii au rămas aşa în urmă, că o idee care năruie ordinea socială a statului cuban găseşte totuşi oameni care o citesc şi o consideră, o acceptă sau o refuză.

Afirmaţia aceasta nu e livrescă şi nici gratuită. Am avut onoarea să fiu vizitat de un cetăţean al Cubei, venit să se intereseze personal de ancheta mea, puţin cam naivă, asupra instrucţiunei. Când a intrat, mi-a declarat scopul vizitei şi şi-a declinat naţionalitatea. Nu mai era nevoie însă. Am înţeles că e un oaspete, un oaspete preţios, şi convorbirea noastră a început imediat precum urmează.

– Eu: domnul ce meserie are?

– Cubanul: redactor.

– A, domnul e redactor la o gazetă din Cuba?

– Nu.

– Spuneaţi că sunteţi redactor.

– Spuneam. Dar să fiu sincer. Cubanii sunt oameni sinceri. Am fost informat că oamenii din Europa nu se consideră obligaţi să răspundă la chestiunile care li se pun, decât în faţa unei singure speţe de persoană: redactorul. Aşa că am uzat de acest truc…         

– Nu face nimic. Atunci nu sunteţi redactor. Care e în Cuba ocupaţia dv.? De vreme ce vă interesează…

–  În Cuba, domnule, sunt un om cinstit.

– Frumoasă profesie! Vă mulţumesc de încredere. Dar să trecem la chestiunea pentru care aţi binevoit a vă deranja. Aşadar, voiţi să cunoaşteţi părerile mele despre învăţământ…

– Tocmai. Aş vrea să ştiu dacă sunteţi i ibrisist, i cali­mah, i tekteb, i fifi sau i istarub. Mi se pare că opiniile d-tale înclină mai mult spre i istarub – şi aveţi dreptate – decât spre i fifi.

– Mă scuzaţi, domnule, am fost foarte atent, dar n-am priceput nimic, cuvintele acestea pentru mine n-au nici un sens.

– Exact. Vezi d-ta, sunt… cum aş spune… sunt idei, sisteme de idei, despre învăţământ. Aţi observat că fie­care din aceste cuvinte e însoţit de un i, adică în limba cubană: idee. Filologii susţin că i ar însemna în vechea ­cubană: sămânţă stearpă, dar astea sunt chestii naţionale, care nu pot interesa pe un european.

– Dimpotrivă, dimpotrivă. Spuneaţi, domnule, că aveţi în Cuba mai multe sisteme de educaţie. Care, mă rog, din toate aceste[a] se aplică în Cuba?

– Nici unul.

– Mă iertaţi, dar nu pricep.

– Foarte simplu. La noi, în Cuba, o idee e socotită ca ceva sacru. Se discută, se comentează, se adoră: dar nu se aplică. La dv., în Europa, ideea a decăzut; la noi, e un idol. A aplica o idee! Dar asta înseamnă să-i scazi sau să-i măreşti sensul: s-o strici. Marele nostru învăţat Sa­kuma – vestit fie-i numele – a spus că a voi o idee utilă e ca şi cum i-ai cere lui Allah să-ţi încalţe cizmele.

– Sunt din ce în ce mai nedumerit, domnule. Cuba trebuie să fie o ţară foarte interesantă. Vă făgăduiesc că o să-mi arunc diseară ochii pe hartă, ca să ştiu în ce loc figurează. Dar nu pricep un lucru: dacă nu aplicaţi nici un sistem de învăţământ, atunci, dacă înţeleg bine, învă­ţământul dv. …

– Nu există… V-am spus, avem ceea ce e mai im­portant: avem sisteme…

– Vă mulţumesc. Lămurirea dv. îmi este foarte pre­ţioasă. Înţeleg că ţara dv. poate fi şi fără învăţământ o ţară prosperă. Dar mai rămâne o chestiune obscură. Dacă nu aveţi… cum să spun, şcoli… , nu puteţi avea nici…

– Vreţi să spuneţi: profesii liberale? Aveam într-o vreme advocaţi şi doctori. Învăţatul Sakuma (vestit fie-i numele!) spunea că doctorii sunt de trebuinţă pentru boa­lele trupului, iar advocaţii, pentru boala sufletului. Dar deveniseră într-o vreme aşa de numeroşi, ca erau mai mulţi advocaţi decât procese, mai mulţi doctori decât bolnavi. Atunci s-a hotărât printr-o lege atotputernică că profesiile acestea devin ocupaţii de lux, gratuite – cum la dv. literatura – şi că fiecare cetăţean e obligat să aibă o profesie manuală.

– Aş putea atunci să ştiu…

– Rezultatele? Desigur. De când cu legea asta, Cuba a început să facă export de oale. O industrie sigură, o afacere fără greş, şi garantăm că nu se strică. O adevărată artă…

– A, da! Aşadar profesia dv., în Cuba…?

– Olar.

– Vă mulţumesc. Simplă curiozitate. Îmi daţi voie să rezum în scurt preţioasele lucruri pe care aţi binevoit să mi le spuneţi. Aşadar, înainte de legea care a desfiinţat, desigur după o matură chibzuire, învăţământul, aveaţi şcoli, de vreme ce aveaţi advocaţi şi doctori.

– Nu, domnule, în Cuba n-au existat niciodată şcoli.

– Atunci advocaţii şi doctorii dv. studiau în străinătate?

– Nu, domnule.

– Nu pricep. Ce pregătire aveau, ca să ajungă astfel la titlul acesta?

– Foarte simplu: calităţile naturale. Se recrutau, cum se recrutează la dv. poeţii: din cei cu inspiraţie.

– Aşa! Şi Cuba, ţara dv. Cuba, nu se resimte de această lipsă, e, cum aş spune, totuşi, fericită?

– Da, domnule, fericită şi industrială.

– Vă mulţumesc, domnule, şi scuzaţi-mă că insist. E o chestiune care mă pasionează. Îmi aduceţi cel mai preţios argument în favoarea tezei mele că instrucţiunea e inutilă. De vreme ce o ţară, a dv., poate fi prosperă, deşi ignoră complet această lepră a oricărei societăţi de­mocratice europene.

– E rândul meu, domnule, şi aş găsi că ceea ce spu­neţi despre Cuba e o calomnie, o monstruoasă calomnie, dacă nu aş fi convins că sunteţi şi de rea-credinţă.

– Domnule!…

– Ei bine, da – rea-credinţă. Vă explic, de un ceas încoace, că avem în Cuba cele mai noi sisteme de învăţământ că suntem o ţară care ne ocupăm mereu de instruc­ţiune, că altfel n-aş fi putut fi decât ca delegat al ţării mele, să adun opinii…

– Mă iertaţi, domnule. N-am vrut să vă jignesc. A fost o simplă neînţelegere. Ţara dv. îmi face o deosebită onoare acordându-mi, în persoana dv., încredere…

– O, regret, domnule! Înainte de a convorbi, înţele­geam că, între noi, era bine stabilită convingerea că, în­tre toate ţările, singură Cuba posedă secretul veritabil al instrucţiunei.  

– Încă o dată cer iertare. Îmi veţi dovedi o mare generozitate şi bunăvoinţă dacă, uitând injuria pe care v-am adus-o, fără voie, mi-aţi explica în ce consistă secretul instrucţiunei pe cate îl posedă Cuba.

– Nu-l ştiai, şi scriai totuşi despre învăţământ! Dom­nule, sunt trist că în Europa a decăzut atât de tare ideea de competenţă. Dar, domnule, e o întreagă legendă, o carte de legende, o bibliotecă. De faptul acesta, domnule, se leagă întreaga istorie a Cubei.

– Dacă totuşi aţi încerca… un rezumat, un mic re­zumat numai…

– Bine, îl voi face. Am venit la d-ta să aflu opiniile d-tale şi nu bănuiam că voi fi obligat să-ţi ofer eu un lu­cru pe oare orice copil îl ştie în Cuba. Să-ţi spun.

– Urmăresc…

– Aveam, domnule, un mare înţelept cu numele de Samura (venerat fie-i numele).

– Spuneaţi, puţin mai înainte, că se numea Sakuma.

– Nu, domnule, Sakuma (vestit fie-i numele) era un mare învăţat, iar Samura (venerat fie-i numele) a fost un mare înţelept. Dar, te rog, nu mă întrerupe. Era la înce­putul celei de-a treia republici, cunoscută sub numele de republica verde. Era, domnule, o mare secetă în ţară, că ne era limba uscată, cum e fructul de smochin când e stors. Guvernul din Cuba, ca să alunge seceta, găsi un admirabil mijloc: se hotărî să cheme în adunarea lui luminile înţeleptului Samura (venerat fie-i numele) şi în adunare îl întrebară dacă poate afla care e secretul instrucţiunii şi dacă are un sens (noi luăm ideile de la obârşie). Samura (venerat fie-i numele) ceru o moşie, câteva turme, o sută de slujitori şi un an de gândire. Când se isprăvi anul şi când se începu din nou, Samura (ve­nerat fie-i numele) fu întrebat în adunarea poporului dacă ştie în sfârşit secretul învăţământului. „Nu ştiu“, fu răs­punsul divin al înţeleptului. I se prelungi gândirea pentru un an şi încă pentru un an, până la treizeci. În timpul ăsta, republica se schimbase de trei ori şi era acuma îm­părat în scaun Vaimodo cel războinic. Prin schimbarea aceasta Cuba scăpase de grija de a mai vota şi alege: devenise în sfârşit o ţară liberă şi democratică. Trecuseră ani, treizeci la număr, de când Samura (venerat fie-i nu­mele), răspunsese de treizeci de ori: Nu ştiu. Şi în anul treizeci, adunată fiind oastea şi întreaga curte, când Vaimoda cel războinic îl întrebă dacă ştie care e secretul instrucţiunei, Samura (venerat fie-i numele) răspunse: ştiu. Dar atunci, de emoţie, avu un junghi în inimă şi muri: era în anul 120 al vieţii lui, 15 de la domnia feri­cită a lui Vaimodo şi 360 (după calendarul cuban) de la crearea apelor. Ziua aceea fericită, în care a murit Samura (venerat fie-i numele), a rămas sărbătoare naţională, pen­tru că numai Cubei i-a fost dat să ştie sensul instrucţiu­nei – şi dacă avea unul.

Aici, cubanul se opri, respiră dificil, făcu o pauză. Şi care e secretul instrucţiunei?, strigai eu, tremurând de teamă că, asemeni lui Samura (venerat fie-i numele) cu­banul meu o să-şi dea duhul, înainte de a-şi mărturisi taina.

– Nu ştiu, răspunse cubanul revenind, Samuro a mu­rit, înainte de a putea să-l spuie.

O tristeţe mă covârşi. Îl întrebai pe cuban: cam câţi ani să fie de atunci?

Cubanul se opri, îşi duse degetul la frunte, ca unul care-şi deşiră amintiri personale, făcu câteva mici calcule pe mână şi răspunse simplu:

– Să fie vreo cinci mii de ani.

 

Imagine : Wilfredo Lam, Sans titre, eau-forte, 31,5 x 61 cm., 1965.

• |Situl oficial al artistului|

 Text : B. Fundoianu, „Interviu cu un cuban“, articol publicat în revista Sburătorul literar din 3 decembrie 1921, p. 285-288.

 

Articol reprodus de Mihai Şora, prin bunăvoinţa regretatului profesor Dan Horia Mazilu, director al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.

Pentru a cita acest articol:

Restitutio Benjamin Fondane – https://fondane.wordpress.com/

  

Gratias agimus.

Tagué :antifraza, civilizatie, Cuba, decadenta, educatie, Europe, gândire, intelepciune, ironie, Sburatorul literar, scoala, sens, social