■ B. FUNDOIANU – Scuze lui Nietzsche | 1922 ■

28 août 2009 § Poster un commentaire

Friedrich NIETZSCHE | 1899 | apud Hans Olde

Friedrich NIETZSCHE | 1899 | apud Hans Olde

 

Într-un articol publicat, nu de mult, într-o revistă franceză, André Suarès cere scuze lui Nietzsche că, în vremea bătăliei, identificându-l cu sufletul german, l-a maltratat. Suarès nu revine asupra ideilor lui despre Nietzsche, – nu încetează de a-l crede german şi profund german – dar, în timp de pace, cu nervii osteniţi şi mintea clară, poţi accepta, fără superstiţie, tot ceea ce în timp de război găseşti urât şi duşman. Problema lui Nietzsche e aşadară condamnată perpetuu să revie la fie­care doi, trei ani, să se îmbrace în haina aceloraşi argumente, să însângere în unghiile aceleiaşi actualităţi, să reintre, pe urmă, în carnea aceluiaşi bronz. Fizionomia acestui profund german, îndrăgostit de toate clasicismele, sufletul acestui „monstru dionisiac“ (cum îl numea el pe Zaratusthra), care ura lirismul „voinţei de putere“, pe care îl credea „inestetica în sine“, stă în răspântia vieţei, ca o furioasă contradicţie, ca un hoit rămas în câmp, după bătălia imensă, între o fiziologie puternică şi un creier formidabil.

Am explicat aiurea în ce măsură este Nietzsche un german şi apologist al forţei. Trebuie să mai spun că sin­gurul punct de vedere din care nu se poate judeca arta este acela al şovinismului politic? Şovinismul literar poate fi câteodată atitudinea de apărare a unei civilizaţii, prea tinere, sau prea coapte. E un cântar strâmb – dar un cân­tar. De ce vii împotriva-mi? poate întreba Nietzsche, şi Suarès găseşte repede replica în Pascal: Ei, ce nu stai tu de partea cealaltă a râului? Că oamenii stau pe ambele maluri ale unui râu, asta poate justifica un măcel. E o simplă problemă de geografie. Dar poate justifica asta o atitudine în artă?

Suarès a cerut scuze, şi scuza lui se poate prevala, în logica noastră, cu cele câteva rânduri pe care le-a gândit mai de mult. „Marele artist n-are numai dreptul să se contrazică, e obligat la asta. Cel care creează e asemeni naturii: superior oricărei contradicţii.“ Un artist ar tre­bui să se contrazică veşnic, să ceară veşnic scuze ideii vechi că a pus în locul ei, în raft, una nouă. Dar scuza pe care o face Suarès lui Nietzsche e meschină, pentru că atacul era meschin, ideea meschină. I-am semnala o putinţă de reabilitare pentru alte opinii, tot despre Niet­zsche, de astă dată în domeniul artei. Atunci, Suarès por­nea în numele vieţii (această abstracţiune livrescă) cru­ciada împotriva abstracţiunii şi împotriva livrescului. Suarès nu căuta artişti, ci oameni. Oamenii lui erau Pascal, Ibsen, Dostoievski, Wagner. Dar în măsura în care închidea ochiul asupra artistului din aceşti oameni, închi­dea voluntar ochiul asupra omului din Nietzsche. El în­găduia suferinţei lui Dostoievski să râdă de Nietzsche şi îngăduia lui Pascal să-i întoarcă spatele. Dar s-a gândit vreodată Suarès la suferinţa lui Nietzsche, la tortura lui Zaratusthra, la grimasa omului incurabil lovit din Le gai savoir? E umană suferinţa la Dostoievski, pentru că se rezolvă în măşti umane. La Nietzsche, suferinţa intră în ecuaţii, se strecoară în probleme, rânjeşte în dosul dra­mei metafizice, ca Egist ucis după culisele Electrei. E mare suferinţă metafizică. Că Nietzsche pleca din cărţi şi Dostoievski de la oameni? De ce afectarea aceasta de a dispreţui cartea, când, se ştie, e un focar de energie umană, veşnic adâncă şi necaptată? A pleca din carte e o infirmitate: fie. Dar Suarès îl numeşte pe Nietzsche: „un profesor de orgie logică“. Mă înşel sau asta înseamnă că ideile trăiesc cu sângele, cu voluptatea, cu nebunia de a fi? Emerson spunea despre Montaigne că frazele îi sunt vasculare: dacă le-ai tăia, ar curge sânge. Ei bine, îi sfă­tuiesc pe Suarès să taie o singură frază a lui Nietzsche. Când, pentru atâţia mari filosofi, logica e o jonglerie şi metafizică, un simplu pretext de voiaj, iată unul care tră­ieşte cu intensitate ideile, care suferă pentru abstracţie: e Nietzsche. Nu cred că Raskolnikov e mai viu decât ideea că lumea nu se poate justifica altfel decât esteticeşte.

Suarès s-a gândit că Franţa datorează lui Nietzsche orientarea unui Gourmont, unui Jules de Gaultier, unui Gide – în clipa când a afirmat că opera lui satisface in­stinctul de artă, numai în pseudoartişti? Şi-a recitit căr­ţile în care nu arareori sunt fraze parcă luate cu totul din Zaratusthra? Dar artistul, când apucă poteca în pădu­rea lui Nietzsche, se opreşte prea puţin la ideea forţei (de care e plin Suarès), la nihilismul valorilor. Artistul merge la Origina tragediei şi, în opera lui împrăştiată, la filele care vorbesc de cultură, de arta apoliniană. Niet­zsche a spus întâi că arta e făcută numai pentru artişti. El a înălţat arta până la metafizică, în timp ce reducea priveliştea lumii la un simplu spectacol. Nietzsche vorbea despre viaţă, dintre cărţi. Ce-mi pasă din ce statuie Pithia dădea oracolul pentru întreaga Grecie? Ca să vezi bine, trebuie să vezi de departe, trebuie să te poţi izola. Când a dat precepte de igienă, de medicină şi de morală vul­gară, Moise era pe munte.

Arta, la antici – spune Suarès –, era orizontală (prin­tre „antici“ nu intrau oare şi ovreii?). Arta actuală ­– va spune Suarès – e profundă şi verticală.

Dacă trebuie să acceptăm cuvintele cu care Suarès ţine să precizeze diferenţa, ei, bine, nu cunosc în afară de Dostoievski (şi trecând câteodată peste dânsul) artă mai verticală ca aceea a lui Nietzsche. Când cruciaţii au plecat să cucerească Ierusalimul metafizic, au trecut prin Ger­mania, dar au trecut şi prin opera lui Nietzsche: iată origin[e]a acestei inexpugnabile fortăreţe. Nietzsche a clă­dit-o singur, Nietzsche a năruit-o; e singurul om care a putut asista la propriul lui autodafeu.

 

  • Imagine : Luiza Palanciuc, Friedrich Nietzsche, montaj şi colaj după Hans Olde (1899), 2009.
  • Text : B. Fundoianu, „Scuze lui Nietzsche“, articol publicat în revista Sburătorul literar din 4 martie 1922, pp. 598-599.

 

 

Articol reprodus de Mihai Şora, prin bunăvoinţa regretatului profesor Dan Horia Mazilu, director al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.
Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

 

I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

Tagué :, , , , , , , , , , , , , , , ,

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

Qu’est-ce que ceci ?

Vous lisez actuellement ■ B. FUNDOIANU – Scuze lui Nietzsche | 1922 ■ à INSTITUT FONDANE.

Méta