■ B. FUNDOIANU – Monologul nebunului | 1920 ■

22 août 2009 § Poster un commentaire

Egon SCHIELE | Herbstbaum im Wind | 1912

Egon SCHIELE | Herbstbaum im Wind | 1912

 

Copacii au înfrunzit fără număr la subţiori – şi frunzele au mâncat lumina copacului negru, în goana tânără după soare. Copacul e un animal social. Trăieşte în colonii – ca să nu afle că nu poate trăi singur, că nu poate gândi. Curge pe aproape un râu – sau pădurea a căzut frunzele pe mine. Vă salut, copaci, spectatorii mei întâmplători. Voi, sau alţii – mi-e totuna. Am nevoie de spectatori ca să pot exista. Sau ca să pot debita monologul: e acelaşi lucru. E existenţa voastră numeroasă şi absurdă – cât de bine o justific eu! Sunt singura voastră scuză – singura explicaţie. Sunteţi mulţi ca să se observe bine că sunt unul. Insensibilitatea voastră: dovada sensibilităţii mele. Existenţa voastră: e simpla necesitate logică. Îmi trebuie un contrast – ca să par deosebit şi atitudinea mea unică. Vă observ în fiecare zi stomacurile care primesc şi resping lumina. Viaţa voastră, în fiecare zi, identică. Frunza face azi ceea ce face mâine: integrează văzduh. O, te cunosc bine, copac! Am urmărit viaţa ta simplă. Cunosc obiceiurile tale de sexual. Cunosc complezenţa ta inutilă pentru păsările care-ţi gâdilă orgoliul ca să te vatăme cu lut. Te-ai identificat cu ele. Ai atâtea timpane, câte păsări. Şi-ţi ştiu neputinţa pentru râia omizilor din piele şi scărpinatul tău cu ploaie, şi religia ta pentru scumpul soare. Dar nu te observ pe tine – pentru tine. Nu te îmbogăţesc cu biografia ta. Mă îmbogăţesc pe mine. Trăiesc experienţa ta.

V-am văzut în lupta dreaptă cu furtuna şi în lupta ipocrită cu soarele. Luptaţi: viaţa e în continuă luptă. Luptaţi – ca să mă pot amuza. Nici nu ştiţi cât mă amuză lupta voastră. Voi credeţi că luptaţi pentru soare – pentru că lupta voastră e necesară soarelui. Eu ştiu bine ceea ce voi nu ştiţi: că vă luptaţi să rupeţi bucăţile de soare, necesare trupului vostru, vindecătoarele râiei voastre. Dacă aş fi şi eu copac ca voi – şi dacă totuşi v-aş putea ca acum ghici, m-aţi socoti un copac nedemn de numele de copac. Viaţa mea în colonia voastră mi-ar fi periclitată. Şi totuşi aşa avea comun cu voi totul: aceleaşi frunze mâncătoare de lumină, acelaşi nesaţ făcut stomac, aceeaşi luptă cu soarele, aceeaşi râie. Şi totuşi nu (ştiu bine), n-aş fi copac ca voi; mi-ar lipsi iluzia. Eu cred că copacul este responsabil de tot ceea ce face. Voi credeţi că copacul e un animal – fiindcă mănâncă şi luptă – şi un animal liber. Dacă aş fi copac m-aţi goni din colonia voastră pe o limită de drum, singur. Sunt un copac insociabil, ştiu. Aş gândi – şi asta e funcţiunea mea ştearsă şi săracă. Dacă aş fi copac v-aş dispreţui, copaci, fraţii mei de ipocrizie, de aventură şi de perversitate. V-aş dispreţui – nu, aş surâde numai – asta mă face superior, îmi sunteţi necesari – înţeleg bine. Sunteţi necesari surâsului meu.

M-aţi gonit – şi eu am rămas alături de voi. În fond, suntem identici. Voi sunteţi sănătoşi; iertaţi-mă. Am orele mele de nebunie numai: voi le numiţi luciditate. Asta e toată diferenţa dintre noi. Dar iubesc iluzia voastră, copaci. E frumoasă şi binefăcătoare. Vreau să fiu altul, să fiu mereu altul, să-mi par altul. Vreau iubirea, copaci, vreau viaţa. Ştiu bine, tot iluzie – dar vreau iluzia aceasta. Ori poate nu vă sunt identic – fiindcă vreau iluzia, pe care voi o aveţi? Sunteţi normali, şi eu care voiesc normalul, un bolnav de normal, vă par încă prea străin – prea superior. Dar şi aceasta e nebunie – voiam să spun luciditate. Cu atât mai rău pentru voi, copaci. Soarele – soarele vostru – s-a ridicat din mare, spălat bine şi comun. Pe voi o să vă scape de râie – mie o să-mi mărească frunzele. Vreau frunzele mele, mari.

Nu e astăzi ziua cea sacră a monologului? Şi-aţi făcut bine că nu m-aţi voit printre voi. Prezenţa mea v-ar depersonaliza. Aş fi un pericol pentru iluzia voastră – şi cum trăiţi în grup, pericolul ar fi social. Aveţi un superior instinct de conservare. În dialogul meu cu voi, monologul vostru ar fi grotesc, ca să fie al meu numai, divin.

Imagine : Egon Schiele, Herbstbaum im Wind, 80 x 80,5 cm., 1912.

Text : B. Fundoianu, „Monologul nebunului“, articol publicat în revista Rampa din 16 iunie 1920, p. 1.

Articol reprodus de Mihai Şora, prin bunăvoinţa regretatului profesor Dan Horia Mazilu, director al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.
Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

Tagué :, , , , , , , ,

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

Qu’est-ce que ceci ?

Vous lisez actuellement ■ B. FUNDOIANU – Monologul nebunului | 1920 ■ à INSTITUT FONDANE.

Méta