■ B. FUNDOIANU – Istoria „ideii“: o disociaţie fecundă | 1922 ■

20 août 2009 § Poster un commentaire

Andrea SCHNELL | Aus  der Serie Hansibriefe | 2007

Andrea SCHNELL | Aus der Serie Hansibriefe | 2007

 

Timp de secole, ideea, în înţelesul pur, de reprezentare mintală, păstrată în vocabularul platonician ca un termen opus celui de senzaţie, a fost crezută un fel de corp simplu, a cărui substanţă nu se poate spinteca sau disocia în alte corpuri. Poate Nietzsche a fost cel dintâi care a susţinut, cu  infinita lui supleţă, că o idee, sau o sumă de idei pot fi utile, atâta timp cât răspund unei trebuinţi precise şi a dovedit primejdia ideii, din clipa când conţinutul ei nu mai răspunde nici unei necesităţi, ci persistă, graţie unor justificări mereu înnoite, ale conţinutului. Ceea ce Nietzsche făcea în fapt era o simplă disociere a ideii (în speţă, a celei mai fecunde dintre idei: creştinismul) într-un conţinut şi o funcţiune şi ceea ce voia era să lege, indisolubil, conţinutul moralei creştine de funcţiunea ei religioasă ca, astfel, neputându-şi primeni imaginea veche cu o justificare nouă, să se condamne ea singură la pieire. Dumnezeu e mort – a strigat, cu bucurie, Zaratusthra –, dar era ceva din mitologia acestui Dumnezeu care nu murise. Nu, Dumnezeu nu murise; murise numai o virtualitate a lui, funcţiunea religioasă. Ce era mai semnificativ din conţinutul lui, ceea ce-l făcuse urât şi temut, rămăsese din el, ca o măduvă fecundă, dar îmbrăcase un alt aspect, o altă mască, o altă ipocrizie. Voltaire şi enciclopediştii i-au întins mâna, sub pretextul că este singura explicaţie cu putinţă a fenomenelor (dacă n-ar exista Dumnezeu, ar trebui inventat) şi, astfel, vechiul mit fu păstrat cu altă funcţiune: cea logică. Cu Kant, funcţiunea logică a Dumnezeului iudeu se prăbuşeşte, ca să-şi găsească, graţie lui, un alt cuib; sub firma de imperativ categoric, creştinismul găseşte un alt pretext de a trăi: funcţiunea morală.

Urmărind conţinutul stabil al unei idei, de-a lungul nenumăratelor ei avatare, Nietzsche a observat bine că ideea nu e un corp simplu şi a văzut clar că, despicându-se în conţinut şi în funcţiune, conţinutul unei idei poate împrumuta de-a lungul istoriei nenumărate funcţiuni. În privinţa aceasta, Nietzsche a fost pentru idee ceea ce a fost Curie pentru radiu.

Abia la Alfred Fouillée ideea încetează cu sensul şi firma ei platoniciană şi, ca să poată fi mai bine desemnat rolul ei în activitate, ia titulatura de idee-forţă. Numai cu acest titlu se poate urmări ideea în istoria culturei, pentru că numai acest titlu o scapă de absolut şi o pune în lumea continuei curgeri, în lumea mobilă a psihologiei. Rémy de Gourmont a încercat, la începutul veacului, o metodă subtilă, a[l] cărei exerciţiu a adus în tolba cunoaşterii un vânat preţios. Gourmont a încercat disociaţia ideilor; dar uitase un singur lucru: că trebuia disociată însăşi „ideea“ şi că trebuia găsită metoda cu bisturiul căreia Nietzsche operase câteva din cele mai insolubile probleme. Se ştie unde s-a descoperit că radiul nu e un corp simplu: în laborator. Dar unde putea fi urmărită „ideea“ şi unde i se putea nota variaţia şi ondularea – aşa cum poţi urmări pe tabelă, lângă patul bolnavului, linia grafică a temperaturii lui?

La început, fiecare sistem n-a fost altceva decât un sistem de fizică, adică un sistem de relaţii. Mult mai târziu abia, după ce a devenit vizibil că fiecare sistem, crezut adevărat, s-a prăbuşit, înlocuit de alt adevăr, a devenit naturală credinţa că sistemele nu sunt decât mijloace, mai mult sau mai puţin valoroase, mai mult sau mai puţin apte de a afirma o eroare fecundă – o ipoteză. Plecate din fizica propriu-zisă (fizica actuală e totdeauna „propriu-zisă“), sistemele de filosofie îşi pot adăposti fizionomia în marea antologie a istoriei. Din raportul sistemelor între ele, din comparaţia şi din contradicţia lor, se naşte punctul de vedere nou, se naşte unghiul adevărat din care pot fi bine judecate şi privite. Se numeşte fie: filosofia istoriei, fie: istoria culturei.

Iată dar cuprinsul în care pot fi vânate ideile şi în care putem urmări însăşi ideea, cum ai privi istoria unui fruct din a[l] cărui hoit pornesc seminţele uscate, ca să îmbrace iarăşi cu carne şi să asiste iar la moartea fructului şi iar la perpetuarea lui. Numai în istoria culturei pot fi urmărite metamorfozele ideii şi se poate vedea de câte ori, la infinit, conţinutul îşi poate schimba funcţiunea, de câte ori funcţiunea îşi poate schimba conţinutul. Căci, dacă funcţiunea unei idei se poate uza, cum se uzează imaginile şi cuvintele, există totuşi timpuri în istorie când, sub firma unei funcţiuni, conţinutul ideii se schimbă considerabil. Aş numi Renaşterea – şi aş numi, pentru funcţiunea catolică, conţinutul, devenit păgân, al mitologiei iudee. M-aş îndoi poate, dacă n-ar fi de faţă, ca să-mi deie dreptate, Reforma. Efortul protestantismului nu e altceva decât restabilirea, în cuprinsul funcţiunei existente, a unui conţinut pierdut: mitologia creştină.

Spoim mereu, ca să pară proaspătă, aceeaşi casă îmbătrânită şi şubredă, sau schimbăm mereu zidurile, icoanele, temelia, în acelaşi loc, ca numai simbolul să rămână al vechei case? Cea dintâi imagine nu e aproape aceea a catedralei San-Marco, gata, în anii trecuţi, să se prăbuşească, şi cea de-a doua nu e aproape a tuturor bisericilor noastre istorice, cum e Trei Ierarhi din Iaşi (clădită de Vasile Lupu, dar zidită din nou şi vopsită proaspăt pe dinăuntru de răposatul regele Carol)? A nu schimba nimic, a sprijini numai, a împuternici ce-i vechi nu e a voi să păstrezi conţinutul în funcţiunea lui de la origină şi nu se numeşte asta: simţul istoric? A făcut însă altceva protestantismul?

Dar pentru ce conţinutul ideilor îşi schimbă la infinit funcţiunea? Noi le comparăm cu nişte imagini cari se uzează în sensibilitatea noastră, şi aici suntem în dezacord cu d-l Lucian Blaga, care, informându-ne, isteţ, cu tot ce e mai nou în filosofia germană actuală, în ce priveşte disociaţia ideii, ne-a oferit materia şi ne-a furnizat pretextul acestei lungi excursii [1]. D-l Blaga crede că o idee are mai multe valori virtuale şi că ceea ce voieşte conţinutul este realizarea, prin primenirea funcţiunei, a valoarei lui maximale. Mutaţia s-ar face, deci, pentru creşterea de valoare a conţinutului ideii. Noi ştim însă că nu numai funcţiunea se schimbă; se schimbă, oare, atunci şi conţinutul, pentru o creştere de valoare a funcţiunei? Crede d-l Blaga că, odată cu fiecare funcţiune nouă, conţinutul ideii a câştigat ceva real? E locul aici să nu vorbim numai de ideea pură şi de un câştig teoretic, ci de o idee precisă – creştinismul, de-o pildă, şi de un câştig precis – cel practic. Aş crede că un conţinut îşi schimbă numai din slăbiciune funcţiunea şi că scara funcţiunilor schimbate nu e altceva decât scara agoniei unei idei. Aş spune că numai într-un singur minut ideea este echilibrată şi practică: în clipa când conţinutul este legat de întâia lui funcţiune. Tendinţa conţinutului nu este, oare, reintegrarea în prima funcţiune, cum tendinţa sufletului era, într-o nuvelă a lui Oscar Wilde, reintegrarea în primul ei trup? Şi nu asta era toată istoria Reformei?

Notă:

[1] Lucian Blaga, Cultură şi cunoştinţă, Editura Ardealul, copertă de Demian.

Imagine : Andrea Schnell, Aus der Serie Hansibriefe – B06, 28 x 18,8 cm., Gouache auf Originalbrief, 2007.

Text : B. Fundoianu, „Istoria «ideii»: o disociaţie profundă“, articol publicat în revista Flacăra din 19 mai 1922, p. 315,  318. 

 

Articol reprodus de Mihai Şora, prin bunăvoinţa regretatului profesor Dan Horia Mazilu, director al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.
Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

Tagué :, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

Qu’est-ce que ceci ?

Vous lisez actuellement ■ B. FUNDOIANU – Istoria „ideii“: o disociaţie fecundă | 1922 ■ à INSTITUT FONDANE.

Méta