■ B. FUNDOIANU – Criza | 1922 ■

17 août 2009 § Poster un commentaire

Emmanuelle PIQUART | Treize innocents | 2008

Emmanuelle PIQUART | Treize innocents | 2008

 

Cu titlul Criza spiritului [1], în La Nouvelle Revue Française, poetul şi eseistul Paul Valéry încearcă câteva idei şi pretexte de studiu.

Paul Valéry socoate războiul european ultimul capitol la marea carte a civilizaţiei moderne şi crede că, din haosul care va urma, din contradicţie, va naşte surâsul altei civilizaţii. Aşa crede Paul Valéry. Sau e cel puţin probabil.

Pentru noi, care nu suntem auguri în critica evenimentelor, ni se pare ridicol să notăm sentimental şi repede. Cuvintele criză, decadenţă n-au nicio semnificaţie, atâta vreme cât sensul lor nu se sprijină pe o realitate calculabilă. Montesquieu a păţit în trecut experienţa asta tristă – deoarece a început istoria decadenţei romane din însăşi epoca ei de pace şi auroră. Exemplul lui, dacă nu există pentru Valéry, există pentru noi. E un obicei naiv pe care-l au oamenii de a voi să surprindă legile naturii încă în mişcare. Înainte ca fructul să fi căzut definitiv din pom, Newton n-ar fi îndrăznit teoria gravităţii. Să scoţi imediat din eveniment legile generale, scepticismul sau remediul e acelaşi nărav al oamenilor bolnavi care se pipăie după linguriţa cu doftorie dacă nu sunt încă teferi. Noi aşteptăm anotimpul în care fructele fenomenelor s-au copt în pomii aparenţei, ca să le putem judeca valoarea. Judecăm fructele dacă sunt muşcate de păduchi sau gustoase, din punctul de vedere al trebuinţei noastre, şi le judecăm indiferent, fenomene egale, în optica naturii.

Spaima d-lui Valéry este cel puţin ciudată. Pentru noi, lucrurile literare au variat puţin. Un minut de stagnare, poate. Dar orice mişcare se rupe, în ochii spectatorului, într-o sumedenie infinită de stagnări, al căror total abia închipuie mişcarea. Pe un film de cinema, întreaga desfăşurare în timp a dramei poate fi urmărită în fotografii succesive şi spaţiale. O sumă de fotografii din acestea imobile, desfăşurate repede în timp, construiesc un gest, o mişcare. Marile epoci literare au devenit mari epoci când a intervenit comparaţia cu celelalte şi când reprezentarea globală a tuturor micilor evenimente a crescut noţiunea. Spectatorul pieselor lui Racine credea tot atât în criza literară a secolului, cât spectatorul care vorbeşte de criză, astăzi, la o poemă de Francis Jammes, la o piesă de Maeterlinck.

Austrul care mută astăzi nisipul dintr-o plajă în alta, se întâmplă în duna socială. Politiceşte, se operează, când bruscă, când latentă, marea transformare a substituirii claselor. Faptul acesta nu adaugă nimic nou vechii ideologii. Nu s-a născut spontan din criza războiului. E un microb care via şi care a găsit acum, în boala organică a omenirii aşezate, mediul căldicel, hrana şi umezeala priitoare.

Democraţia am mai întâlnit-o şi la iudei, şi în Atena, şi în Roma creştină. Evenimentele se ţin de mâini şi se perindă identice, cu aceleaşi presupuse efecte. Probabil c­ă o civilizaţie are un conţinut care nu poate fi depăşit, de vreme ce veşnic revine. Probabil că este o sferă de civilizaţie peste care nu putem trece de vreme ce, aşezată bine, se răstoarnă, ca să înceapă din nou de la invenţia focului prin caverne, aceeaşi. Lumea legilor morale nu se supune, oare, aceleiaşi fatalităţi? Asistăm, parcă, istoriceşte, la un cerc care se învârteşte mereu, ca să revie în ochii noştri după identice intervale, şi în care numai oamenii călări pe evenimente se cred stătători pe loc şi nu se văd în continua întoarcere.

Pe d. Paul Valéry nu-l interesează schimbarea administrativă care se poate bănui în cârma societăţilor. Paul Valéry, care vânează o idee, îşi creează factice şi punctele de reper. Pentru d-sa, războiul răstoarnă, prin definiţie, realităţile, şi atunci bocitoarele literare pot să se adune cu părul despletit, ţipând. Faptele sunt totuşi limpezi şi nemilostive. Au murit mii de tineri scriitori şi artişti. A pierit iluzia unei culturi europene şi credinţa în puternicia cunoaşterii de a salva orice; ştiinţa e lovită mortal în ambiţiile ei morale şi aproape dezonorată de cruzimea aplicaţiilor sale; este idealismul, cu greu biruitor, adânc rănit, responsabil de visurile lui; realismul înşelat, lovit, împovărat de crime şi greşeli; concupiscenţa şi renunţarea, egal batjocorite, „credinţele confundate în tabere, crucea împotriva crucei, cruciatul împotriva cruciatului“. După enumerarea asta patetică a d-lui Valéry, am putea conclude: o să fie haos. Lumina zace încă paralitică în întuneric, pământul n-a înfrunzit încă în ape şi spiritul n-a gângăvit încă în materie. Toate lucrurile curg întunecos ca nişte râuri, fără maluri, fără ţintă. Nu sunt legi – fiindcă nu sunt conture statornice. Fizicianul acestei lumi e Heraclit, şi moralistul ei, Protagoras. Fizicianul sceptic şi moralistul sceptic.

Dar d. Valéry urmează chiar scepticii dezarmaţi de evenimente aşa subite (pot exista „evenimente subite“ în curgerea fenomenală), aşa de violente, care se joacă cu gândurile noastre ca pisica cu şoarecul – scepticii înşişi şi-au pierdut îndoielile, le-au regăsit iarăşi, le-au pierdut din nou (îndoielile pierdute se numesc certitudini?) şi nu se mai pot servi de mişcarea creierului lor.

Dar astea toate sunt cuvinte de sentimental. O cultură nu e un soclu care se poate răsturna şi nu-i pot atribui noţiunea de pudoare, ca să se poată dezonora. Ideile nu pot fi detronate definitiv, cum pot fi regii. Sistemele de cugetare sunt în afară de victoria lor socială. Iar ştiinţa, care e o culegere de bune observaţii, legată de câteva ipoteze, nu poate fi responsabilă de aplicaţiile ei rele. Ar fi să-i admitem o finalitate, şi încă una morală.

Mai rămân scepticii. Îl putem consola pe Valéry; vor rămâne mai departe sceptici. „Criza spiritului“ pentru noi stă tocmai în faptul că ideologiile stăpânesc acum mai mult ca înainte, că sistemul lui Marx şi-a dat mâna cu cel al lui Bergson; că democraţia a fost chemată în jeţul ideilor, sus în turn, unde stătea singur astrologul. Criza spiritului e în lipsa de sceptici. Aşa cum pune însă Valéry problema – ei n-ar putea decât spori. Şi atunci – sunt de acord cu Valéry –, aici ar fi foarte penibil.

Dar pentru sceptici.

Notă:

[1] La crise de l’esprit (1919) – Document digital realizat de Pierre Palpant, în cadrul colecţiei „Les classiques des sciences sociales“, fondată şi coordonată de Jean-Marie Tremblay, la Universitatea din Québec (Canada).

Imagine : Emmanuelle Piquart, Treize innocents, Scupture en terre cuite, 38 x 42 cm., 2008.

Text : B. Fundoianu, „Criza“, articol publicat în revista Sburătorul literar din 4 februarie 1922, p. 507-509. 

Articol reprodus de Mihai Şora, prin bunăvoinţa regretatului profesor Dan Horia Mazilu, director al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.
Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

Tagué :, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

Qu’est-ce que ceci ?

Vous lisez actuellement ■ B. FUNDOIANU – Criza | 1922 ■ à INSTITUT FONDANE.

Méta