■ B. FUNDOIANU – „Dreptul de a citi“ | 1921 ■

16 août 2009 § 1 commentaire

Hanna Sidorowicz | Bibliothèque | 2009

.

.

Zilele aceste[a], rânduind din nou cărţile în rafturi, am găsit câteva exemplare bătrâne, de a căror utilă semnificaţie nu se mai ocupă nimeni. Cărţile aveau fila netedă sau poroasă, uscată şi măslinie, unele cu scoarţa din piele de viţel, altele zăvorâte cu clampe de metal. Vârsta cărţilor o puteai citi tot atâta în culoarea şi în silueta lor, cât şi în data apariţiei, prizărită, parcă ruşinos, în dosul copertei. Dar pe coperta lor figurează titluri curioase pentru cititorul de azi: édition interdite pour la France, sau indicaţii comerciale: se vend sous manteau. Cărţi de scriitori, ajunşi astăzi în panteonul naţiunilor, se tipăresc în Bruxelles în loc să se tipărească la Paris, iar când citeşti pe copertă că s-au tipărit la Londra, un simplu catalog de bibliofili te iniţiază că s-au tipărit de fapt la Geneva.

De câte ori, în faţa bibliotecii bunicului, pe care am moştenit-o ca s-o continui, m-am oprit la volumele cu buche de aur pe spinare, rămase tefere în raft, deşi ediţia lor a fost cândva afurisită şi arsă de sinagogă! Câtă dragoste trebuie să fi avut pentru artă omul care a cumpărat, din meschina lui avere de zaraf, cartea asta scumpă – ca să-şi poată ucide ochii pe dânsa, ca s-o poată aşeza în raftul lui, pentru bucuria interioară. Nu l-am cunoscut pe bunic, dar mâna lui m-a dezmierdat din fila atâtor cărţi, sufletul lui mi-a surâs din atâtea slove de aur şi genunchii lui m-au legănat, de atâtea ori, de sub infoliile vechi, din care-mi culeg, cum îşi culegea şi  el, nevoia unei lumi mai frumos trăite şi bucuria de-a o găsi aşa de lesne.

Mă simt bine între cărţile mele vechi, chiar când nu pot nimic agonisi din scriptura lor, străină mie. Cei care citesc, fără să păstreze cartea, cei care-o împrumută fără să simtă neliniştea şi tortura n-au câştigat, chiar când le e mare meritul, nici un sfert din noţiunea de „cultură“. Fără îndoială, cartea e un folos, e un bun care nutreşte şi un ghid. Dar cel care a aruncat cartea, după ce i-a stors, [?] în porii unui burete, conţinutul, nu-i ştie nici valoarea, nici sentimentul. Îl recunosc: e cetitorul actual, fără tradiţie, produsul democraţiei, şi caută prin carte o diplomă, o carieră, sau cota de „cultură generală“ necesară, ca să nu pară un inferior în secolul lui Homais [1]. Cetitorul acesta insultă cartea din ignoranţă, după ce şi-a asimilat anecdota, cum se poate urina la Roma, în Coliseu, după ce l-a văzut. Cartea copiată pios şi înflorită cu cerneală, în chilia din evul mediu, a ajuns, printr-un paradox al evoluţiei, un obiect derizoriu în comerţ. Un editor, în timpul Renaşterii, era un artist, ca şi artistul. Astăzi, nici nu ştie citi. Cetitorul care nu poate iubi cartea japoneză sau grecească pe care n-o poate citi e încă un ucenic în lectură.

Prieteni, nu mai există inchiziţie, nici cenzură, nici ştreang, şi nu se mai cere pe manuscripte augusta aprobare regală. Comisia „Indexului“ de la Vatican mai există încă, monument ridicol şi neputincios. Avem însă editura şi librăria. Arta, dintr-un obiect de lux, a fost declarată de utilitate publică. Neamţul Gutenberg a adus democraţia în lumea literelor şi a grăbit cu „superstiţia tiparului“ democraţia cealaltă a sufragiului. Nu mai avem cenzură. Cartea poate apare slobod – dar nu mai avem cititori. Unde e călugărul pios, care-şi spăla fila cărţii de textul evangheliei, ca să poată citi, dedesubtul ei, egloga lui Virgil? Arta strigă în zadar în urechi surde. Avem cărţi, avem cumpărători de cărţi şi avem bucheri de cărţi: dar nu mai avem cititori.

Mă gândesc cu tristeţe că avem, în sfârşit, dreptul de a citi. Cea mai vană dintre trudele omenirii e încă goana după libertate, lupta pentru privilegiu. NU sunt decât două secole de când cărţile se citeau în manuscript şi-şi făceau intrare în lume, voiajând din mână în mână, în grupul restrâns şi în durata restrânsă, între ducele de la Rochefoucauld şi d-na de Récamier. Trebuia să-ţi fi făcut educaţia lecturei, ca un manuscript să-ţi poată fi încredinţat, şi „dreptul de a citi“, chiar când era oropsit de inchiziţie, era un privilegiu care făcea din cetitor posesorul de un minut al unei comori sacre. Mă gândesc câteodată de ce, chiar când au veritabilul geniu, cei noi nu respiră atmosfera cea mai pură a artei? E poate lipsa de stimulent şi ignominia pe care ţi-o sugerează tiparul ăsta murdar, scos în mii de ediţii, e poate ideea de mizerie şi de săpun, scos în piaţă pentru prea mulţi.

Şi e numai un veac de când Goethe, la curtea aristocrată din Weimar, a putut traduce Le Neveu de Rameau după manuscriptul autentic al lui Diderot.

.

.

Notă:

[1] Fundoianu trimite, desigur, la personajul lui Flaubert: pedant şi emfatic, farmacistul Homais este tipul scientistului voltairian, mulţumit de el însuşi, „membre de plusieurs sociétés savantes“ [n. ed.].

.

©

  • Imagine : Hanna Sidorowicz, Bibliothèque, Technique mixte sur papier marouflé sur toile, 60 x 60 cm., 2009.

| Hanna Sidorowicz la Galeria Marie-Claude Goinard din Paris |

  • Text : B. Fundoianu, „Dreptul de a citi“, articol publicat în revista Sburătorul literar din 22 octombrie 1921, pp. 142-143. | Articol reprodus de Mihai Şora, prin bunăvoinţa regretatului profesor Dan Horia Mazilu, director al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti. |
 .

.

Pentru a cita acest articol:

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE

.

.

 
 

Tagué :, , , , , , , , ,

§ Une réponse à ■ B. FUNDOIANU – „Dreptul de a citi“ | 1921 ■

  • Veronica dit :

    Acest text de Benjamin Fundoianu a fost scris in anul 1921, cu mult inaintea momentului istoric care a urmat in noaptea de Cristal (1938), precum scrie pe placutza din piata aflata langa Universitatea Humboldt de la Berlin, care aminteste distrugerea a nenumarate carti care a insotit acest eveniment devastator si distrugator.

    De altfel, e bine de mentionat cum a sfarsit talentatul poet exitentialist, admirator al lui Baudelaire si Rimbaud:

    « A prisoner of war during the fall of France, Fondane was released and spent the occupation years in clandestinity. He was eventually captured and handed to Nazi German authorities, who deported him to Auschwitz-Birkenau. He was sent to the gas chamber during the last wave of the Holocaust. His work was largely rediscovered later in the 20th century, when it became the subject of scholarly research and public curiosity in both France and Romania. In the latter country, this revival of interest also sparked a controversy over copyright issues. »

    Si daca ar fi sa ma refer la semnificatia actuala a raftului de carti, a filelor pe care dorea sa le mangaie, atunci cand aduceau din cutele sufletului in fata ochilor amintirea unor bunici generosi si apreciatori ai cartii, nu pot sa nu ma gandesc ca astazi ne-am departat intr-un fel, fizic ce-i drept si printr-o alta dimensiune, de aceeasi senzatie palpabilo-olfactica a trairilor in apropierea raftului de carti, cand banul si tehnologia ne apropie de alte perceptii literare prin intermediul paletelor si a tablitelor Kindel pe care le pot hrani Internetul si variantele digitale ale filelor virtuale de literatura.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

Qu’est-ce que ceci ?

Vous lisez actuellement ■ B. FUNDOIANU – „Dreptul de a citi“ | 1921 ■ à INSTITUT FONDANE.

Méta