■ B. FUNDOIANU – Probleme vesele: învăţământul | 1921 ■

15 août 2009 § Poster un commentaire

Victor BRAUNER | Tire à l'arc | 1962

Victor BRAUNER | Tire à l'arc | 1962

 

Stilpon: Tot instrucţiunea? Te-ai întrebat, Phileb, dacă ideile tale se pot transforma în acte şi ţi-ai spus vreodată că asta înseamnă apostolat?

Phileb: Nu râde, Stilpon! Oricât ai trăi singur, în republica de idei, ai nevoie câteodată să vorbeşti, să strigi. Sensibilitatea, ca şi trupul, are nevoi şi scurgeri. Vreau să fiu şi eu o furnică în furnicar, în măsura în care-l pot demoraliza. Tu vrei să menţii spectacolul. Eu îl creez.

Stilpon: A demoraliza – numai atât? Dar e cel mai mare serviciu pe care-l poţi face şi cea mai mare jertfă: a ta.

Phileb: Mi-am spus de multe ori, Stilpon, că nu sun­tem amândoi decât o singură fiinţă. Eşti sunetul meu raţional; sunt sufletul tău digestiv. Sunt ideile tale, pe care vreau să le transform în acte. Îmi dau seama cu cât le slăbesc valoarea logică. Îţi dai tu seama cu cât le cresc valoarea socială?

Stilpon: Îţi dau o idee, Phileb. Tu o transformi în dinamită. Îţi cedez, cu bucurie, titlul de creator. De altfel, ceea ce faci presupune o prezumţie: ideea se poate transforma în act.

Phileb: Tu nu crezi în asta, Stilpon?

(Fragment dintr-un dialog)

J’aimerais mieux que mon fils apprît à parler dans les tavernes que dans les écoles de la parlerie… 

Montaigne [1]

În câteva din cele mai ingenioase şi mai cunoscute poveşti populare – mă gândesc, de o pildă, la Harap Alb –, Făt-Frumos are de biruit, ca să poată pune mâna pe Cosânzeana sau pe Crăiasă, câteva obstacole, pe care numai povestea le putea inventa, căci numai ea le putea rezolva. I se pune un sac înainte, cu cenuşă şi cu nisip, i se dă o noapte de răgaz pentru muncă şi, până în zorii zilei, capul îi va sângera destrunchiat pe lespezi, ori două grămezi vor sta atent despărţite şi ager alese, firele de cenuşă şi firele de nisip. Lucrul e aşa de cu neputinţă, că eroul nu va rezolva niciodată singur sarcina, dacă n-ar fi prieten bun cu regele sau cu regina unei armii de furnici năvălite ca o sumedenie de puncte, să desfacă miop infimul de infim şi nisipul de nisip…

Acesta-i mijlocul migălos, idiot şi fără de folos nimănui cu care Făt-Frumos îşi face cariera în poveste, ca să poată seduce pe Cosânzeana… E întreagă povestea democraţiei aici, şi mă gândesc cu spaimă că diploma sau certificatul, care-ţi dă drept să alegi o profesie liberă, nu se eliberează decât după ce ai pierdut două decenii inutil, ca să desfaci, dintr-un sac anume pus, deoparte cenuşa şi deoparte nisipul…

Ai fi putut în timpul ăsta să paşti caprele, să uceniceşti albinăritul, să ştii arta pomilor fructiferi, să sădeşti via. Nu-i mare meşteşugul, nici cu folosul scos nu umpli o visterie. E puţin – dar e ceva. De ce n-ai avea tot atâta drept la un certificat şi la o carieră, ca acela care a făcut ani de şcoală, adică s-a cheltuit pe cenuşă şi pe nisip, să le ochească diferenţa?

Am spus că la originea învăţământului e o lipsă: nu s-a întrebat nimeni dacă e legitim. Va veni oare cineva să facă o anchetă măcar acum, după recoltă, să întrebe dacă a izbutit, dacă, din sămânţa de grâu pusă, a ieşit grâu – sau nu-l cunoaştem încă şi-l confundăm cu bălăria? Dacă admitem, în principiu, că omul nu se poate lipsi de chimie, de matematici, de istorie, dacă admitem că învăţământul e destinat acestei necesare funcţiuni, putem întreba, la sfârşit, cu timiditate, dacă funcţiunea a corijat lipsa, crezută inevitabilă? Ca să-mi duc ceasul la ceasornicar, trei lucruri se presupun în afară de control: 1) că mi-era stricat ceasul, 2) că există o artă reparatoare, 3) că ceasornicarul mi-l poate drege. Am dreptul însă să controlez dacă merge, am dreptul să afirm că, dacă stă pe loc, ceasornicarul e un tembel, sau ceasornicăria e o şarlatanie – şi nu pot susţine că învăţământul e stupid şi criminal, de vreme ce, după ani de tortură, odată ieşit din şcoală, omul n-a păstrat nimic în memorie din cele buchisite?

Cea mai superficială şi cea mai vădit interesantă dintre anchete va veni însă să ne dea dreptate. Dar nu trebuie o anchetă, ci multe, o sumedenie de anchete. Una la elevi: ce ştiu din materia semestrelor trecute. Una din materia celorlalţi ani. Una la profesori – cea mai semnificativă – în care profesorii vor răspunde fiecare, la toate obiectele, în afară de obiectul de specialitate. Una la adulţi – şi, în special, la cei cu profesiile liberale. An­cheta asta am încercat-o – simplă distracţie – după modelul dialogului dintre prietenii mei Stilpon şi Phileb, amândoi artişti absolvenţi ai liceului şi licenţiaţi în câte ceva. Au răspuns cu o adorabilă candoare la ancheta această veselă – mai mult: amuzantă. Din zece chestio­naţi – zece n-au ştiut ce-i un isomer şi o cosecantă. Doi au răspuns cu ce prepoziţii merge ablativul în latineşte, şapte au ştiut sumar, dar au ştiut, ce-i aceea o miriapodă. Eram gata – o, mentalitatea celui care face o statistică! – ­să generalizez: ştiinţele naturale păstrează mai lesne ur­ma, în nisipul memoriei, ca celelalte. A trebuit să amin­tească unul din cei zece – erau toţi artişti – că a citit pe Fabre, altul pe Darwin, al treilea pe Haeckel. Ce mă fac atunci cu rezultatele, devenite false, ale anchetei mele? Va trebui s-o încerc de mai multe ori, în mai multe grupuri.

Am fost un mizerabil elev, ştiu, dar colegul meu care lua premiul I ştie azi – sau nu ştie – tot atâtea cât mine, care am fost corigent ori repetent. După opt ani de stu­diu, din care patru cu câte opt ore pe săptămână, ştim amândoi din limba latină hic-haec-hoc şi o sută de versuri din Eneida. În afară de ingineri, optzeci din o sută nu vor putea rezolva, după doi ani de algebră, o simplă ecuaţie cu o necunoscută. Să se întrebe cetitorul bacalaureat dacă poate explica cum se formează o noţiune, dacă ştie toate staţiile între două puncte geografice, dacă poate prepara într-o retortă un acid, dacă mai ţine minte anul bătăliei de la Hastings. Nu-l întreb cine e Chateaubriand şi ce-a scris Hugo, pentru că, deşi 90 la sută din absolvenţi nu mai ştiu, ei nu-mi citesc însă ancheta, cum nu citesc ni­mic; iar pe cetitorul revistei nu-l pot bănui de atâta ignoranţă.

Nu ştim nimic, şi truda, ani de-a rândul dusă şi prac­ticată, ne pune în faţă cu un bilanţ crud, cu un hambar pustiu, cu o recoltă nulă. Să fie însuşi principiul instruc­ţiunii, cel condamnat în rezultate, sau lacuna e aiurea, în metoda de predare, în cunoaşterea dintre elev şi das­căl? Profesorul nu s-a putut resemna să vadă în materia de studiu o nutriţie care trebuie asimilată. Un obiect nu există decât atunci când se rezolvă în capul copilului în noţiune sau în buchet de noţiuni, cum alimentul trebuie să se rezolve în globulă, sau în calorie. Învăţământul devine astfel o medicină – o medicină socială, în care obiectul e un drog şi lecţia de predare, un diagnostic. Îmi amintesc (ah, logica din panoplia amintirii) că mama, ca să-şi îngraşe mai departe gâştele, le băga cu degetul pe beregată bolul alimentar. Aveam atunci o impresie fiziologică de dezgust. Dar a trebuit de atâtea ori să trăiesc singur imaginea asta, să fiu eu gâsca care, de-a lungul anilor de studiu, a fost îngrăşată cu degetul.

M-am întrebat de atâtea ori cu nedumerire (şi mă întreb încă) dacă e lovită de infirmitate mintea copilului, materia de studiu sau metoda profesorului. Era câmpul blestemat să fie sterp, era netrebnică sămânţa, sau era omul? Într-o schiţă a lui Anghel, un fiu, care a cheltuit banii de seminţe, ca să-l înşele pe bolnavul tată, pune ţăranii în câmp, de-a lungul moşiei, cu mâinile în aer, să simuleze semănatul. Pe urmă, boii au fost trimişi să are pământul negru, pe urmă ploaia a căzut din cer. Dar un fir n-a mijit din pământul acesta blestemat, în care nimic n-a putut fecunda, pentru că mâinile în aer au copiat numai, tragic şi automat, gestul august al însămânţării.

Notă:

[1] Pasajul citat de Fundoianu din Les Essais se află în capitolul VIII, intitulat De l’art de conférer (ediţia din 1595) – Sur l’art de la conversation (în transcrierea lui Guy de Pernon) (n. n.).

Imagine : Victor Brauner, Tire à l’arc, eau-forte, 24,5 x 19 cm., 1962.

Text : B. Fundoianu, „Probleme vesele: învăţământul“, articol publicat în revista Sburătorul literar din 19 noiembrie 1921, pp. 241-243.

 
Articol reprodus de Mihai Şora, prin bunăvoinţa regretatului profesor Dan Horia Mazilu, director al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.
Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/

 

Gratias agimus.

Tagué :, , , , , , , ,

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

Qu’est-ce que ceci ?

Vous lisez actuellement ■ B. FUNDOIANU – Probleme vesele: învăţământul | 1921 ■ à INSTITUT FONDANE.

Méta