■ B. FUNDOIANU – Utopia organizată | 1919 ■

14 août 2009 § Poster un commentaire

 

Ideile profesorului Warburg, pe care le-am tradus recent şi comentat, ne-au pus în faţa celor două mari probleme: construirea Palestinei (adică: construirea unui stat nou) şi influenta socialismului în Palestina (adică: stricăciunea ori binele pe care o idee organizată îl poate face acelui stat pe cale de creare).

Nu vorbim de socialism numai ca de ceva sentimental. La noi, el a intrat în cunoaştere prin romanul lui Zola.

O masă infinită la care toată lumea o să mănânce – deci o să aibă idei – deci o să fie fericită. Dar pentru cititorul socialist, adică sentimental, ideile importă puţin; şi fericirea. El are convingerea că mâncarea le poate înlocui pe amândouă.

Dogma socialistă însă socoate omenirea în funcţie de producţie: în funcţie de pământ, de grâu, de măslină.

Ea socoate viaţa spirituală, adică Istoria, ca o consecinţă fatală dintre raporturile de producţie. Măslinul s-a scumpit de la 7,50 lei la 10 lei; eu câştig mai mult sau mai puţin la el, după cum sunt onest, ori fac speculă.

Viaţa mea spirituală e o consecinţă logică a speculei măslinului. Ea se va modifica într-atât, întrucât preţul măslinului s-a modificat şi el.

Dar ironia, care câteodată are extraordinara calitate de a face accesibilă o idee, n-a stânjenit purul adevăr. Iată într-adevăr schema sistemului lui Marx:

producţie – raporturi de producţie – viaţă spirituală.

Întrucât concepţia aceasta se depărtează de iudaism, nu insistăm, întrucât concepţia auto-determinării se apropie sau se poate apropia de aceea a determinismului economic, iar nu insistăm. Am putea spune – dacă am vorbi filosofie ­– că e şi una şi cealaltă ridicolă. Să scoţi dintr-un complex un singur fir, să reduci un buchet de determinismuri (cum e de­terminismul-rasă, determinismul-mediu, determinismul-idee, determinismul-hazard), la unul singur, cel mal puţin expli­cativ (determinismul economic) e deja, dacă nu o lipsă de sens, atunci o lipsă de intuiţie a fenomenelor sociale.

Cunoaştem conflictul între sistemele de filosofie şi cele politice. Un sistem de filosofic nu cere întrebuinţare. Un sis­tem politic tinde spre realizare. Or socialismul, deşi sistem de filosofie, vrea să se realizeze.

Trăiţi în mijlocul Europei, în aceleaşi condiţii economice ca europenii, am rămas profund deosebiţi; alt tip, alt tempe­rament, alt creier. Nu excludem partea de comun. Persistenţei noastre de a rămâne fără alterare, noi cei specifici, i se poate găsi un sens în nişte factori economici? Anatole Leroy Beaulieu [1] găsea pricina diferenţierii în gheto. Dar gheto-ul nu e un factor, sau un summum de factori economici. E o con­strângere fiziologică.

O silire a rătăcitei rase la un tipar coerent, o cristalizare a nenumăratelor tipuri în câteva statornice. Amestecul necontenit şi redus între membrii determinaţi, în care niciun factor nou nu poate interveni (endogamia), se rezolvă printr-o degenerare oarecare, dar şi prin fixarea rasei în tipuri stabile.

S-a încercat la dobitoace încrucişarea cu specii străine; readuse în matcă, ele revin la tipul primitiv. Reîntoarcerea la tipul stabil: iată triumful speciei şi acel al Gheto-ului.

Socialismul – şi chestiunea se pune acum riguroasă – ­e în ultimă analiză un intervenţionism de Stat absolut.

Înţelegem prin intervenţionism de Stat absolut preluarea de către Stat a diferitelor avuturi (sub formă de monopoluri), a moştenirilor, a proprietăţei; protecţia diverselor clase, a muncii etc. Intervenţionismul de Stat aşa înţeles nu e o necesitate. Adică: intervenţia Statului nu sporeşte producţia, nu agită capitalul, nu exasperă industriile, nu creează valorile. Deci, nici civilizaţia. Intervenţia Statului nu este o iniţiativă; e o oprire. Imediat ce individul e pus sub control sau i se poruncesc preţuri fixe, producţia agonizează; putinţa de câştig devine mică, riscul clar.

Oamenii iubesc hazardul. Ei se lasă târâţi de el; îmbrăcaţi în purpură ori prăbuşiţi. Nu vor preţul maximal, care exclude posibilitatea de pierdere; dar şi aceea de câştig: exclude iluzia. Oamenii trăiesc din iluzie.

Faptul e controlabil. Intervenţionismul de Stat e o militarizare economică. Statul preia asupră-i sarcina pâinei, de pildă. Ne aflăm acum într-o epocă de intervenţionism de Stat. Ştim ce înseamnă chiar atunci când este şi când se dă, neplăcerea de a avea contact cu o instituţie şi nu cu un particular. Tot pentru control: ori de câte ori statul fixează preţuri maximale, marfa dispare din comerţ, lipsa e pretu­tindeni. Statul argumentează că loveşte specula. Dar loveşte în public. Publicul iubeşte specula cu orice preţ, fiindcă iubeşte pâinea cu orice preţ. Şi cartoful şi celelalte. Publicul suferă specula; nu suferă lipsa. Statul fură iniţiativa şi fură concurenţa. Concurenţa are o valoare precisă: produsul din ce în ce mai mult, din ce în ce mai bun, din ce în ce mai ieftin.

Să transpunem situaţia aceasta în Palestina. Până atunci, omul nu se va schimba. Cel puţin [aşa] credem. Dacă Statul socialist ar cârmui, el ar face o operă umanitară; ar refuza capitalul particular şi ar stabili control. Dar controlul care, fără doară e umanitar, ar împiedica capitalul ca să vie. Preţurile maximale ar aduce dispariţia mărfurilor Lipsa de concurenţă, nesporirea şi ieftinirea produselor. Oamenii vor avea toate cele egal. Dar nu vor avea nimic.

Socialismul preconizează intervenţia de Stat, pentru următoarele motive:

a) pentru că Statul nu va avea în vedere, ca bunăoară capitalistul, câştigul realizat.

b) pentru că Statul nu va avea în vedere interesele generale.

c) pentru că venitul realizat va servi comunităţii şi nu unui particular.

d) pentru că înlătură dependenţa Statului de capitaliştii particulari.

Dar un punct nu-l prevede socialistul de Stat Wagner [2] şi care ar trebui să sune:

pentru că Statul ar putea mai lesne ca particularii, să nască producţiile, să le îmbunătăţească, să le ieftinească.

Socialismul, aşa cum e sentimental conceput, poate dăuna unui stat făcut. Dar un Stat istoriceşte vechi poate suporta rana şi [se] poate lecui.

Sunt copaci care trăiesc după ce securea le-a muşcat din coajă. Dar într-un Stat care trebuie să se creeze, trebuie hazardul dibuielii  şi al contingenţei; hazardul raporturilor, acel[a] al iniţiativei, al concurenţei şi al spontaneităţii; al orişicărui hazard: adică al selecţiunei.

Armonia nu naşte din armonie, nici comunismul din comunism. Lumea raţională vine după ce aceea a instinctelor a creat. Faptul vine după ce a fost dictat de conştiinţă. Să nu ni se vorbească de tolstoism atunci când trebuie să durăm muşuroiul. Să nu ni se vorbească de sentimentalism. Actul azi cel mai legal poate fi întemeiat pe o monstruozitate.

 

Notele editorilor Leon Volovici şi Remus Zăstroiu:

[1] Anatole Leroy Beaulieu (1842-1912), istoric şi critic de artă, de orientare liber-catolică; a fost dreyfusard şi adversar al antisemitismului (L’Antisémitisme, 1897, şi Les doctrines de haine, 1902).

[2] Adolphe Wagner (1835-1870), economist german, susţinător al teoriei socialismului de stat.

Text : B. Fundoianu, „Utopia organizată“, articol publicat în revista Mântuirea, 1919, nr. 35, 27 februarie, p. 1. Reluat în volumul: B. Fundoianu, Iudaism şi elenism, Ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Leon Volovici şi Remus Zăstroiu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, pp. 42-46.

 

Pentru a cita acest articol:
Restitutio Benjamin Fondane https://fondane.wordpress.com/

Gratias agimus.

Tagué :, , , , , , , , , , , , ,

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

Qu’est-ce que ceci ?

Vous lisez actuellement ■ B. FUNDOIANU – Utopia organizată | 1919 ■ à INSTITUT FONDANE.

Méta