„Benjamin Fondane“ : film documentar de Ana Simon și dezbatere la Clubul Țăranului, 22 aprilie 2012, ora 18
18 avril 2012 § Un commentaire
Că cinematografia îi îngăduie omului să deslușească mai limpede taina lucrurilor, iată ceva ce sare-n ochi. Dar Dumnezeul-Cinema nu va fi în stare să-mi ghicească religia, nici vreun alt idol la care mă voi fi închinând. N-ar putea dărui mai mult decât dăruiește poezia, și cine știe dacă poezia, oricât de zelos și de pătimaș ar fi iubită, este capabilă să deschidă chiar și numai o stridie fără ajutorul cuțitului, să tragă semnalul de alarmă într-un moment de panică. Întocmai poeziei, nici cinematografia nu va putea să ne elibereze de năravuri, ea ne va lăsa pradă obișnuințelor noastre, pierderii timpului; menită cum este să acționeze (în vederea cărui scop?), ea va accepta să servească – tocmai ea, arta cea mai imorală dintre toate artele – ipocrizia celor mai stupide, mai americane moravuri. Dar ea măcar va fi izbutit – după ce toate sforăriile se vor fi uzat – să ne adune la un loc în fața unei neînțelegeri dintre cele mai noi și să sporească șansele a ceea ce îndeobște numim: „a trăi“.
(Benjamin Fondane, in „2 x 2“, 1928, Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc și Mihai Șora)
Duminică, 22 aprilie 2012, de la ora 18, la Clubul Țăranului (Muzeul Țăranului Român din București), va avea loc proiecția documentarului „Benjamin Fondane“, realizat de Ana Simon. Evenimentul este prilejuit de Festivalul Filmului Evreiesc de la București, aflat la cea de-a doua ediție.
Tristan Tzara – Înserează | Soir tombant | fac-similé et traduction du roumain | 1913
1 mars 2012 § Un commentaire
Virgil Mazilescu – „patru fără un sfert“ | «quatre heures moins le quart» | posthume
23 février 2012 § Un commentaire
Eugen Suciu – Bucuria anonimatului | 1979 | Traduction du roumain
9 janvier 2012 § Poster un commentaire
.
.
LES CELLIERS OÙ L’ON RÉINVENTE
Recommencer
ce que jamais tu n’as pu commencer
entendre
la solitude gicler
le baiser jeter une passerelle
pour le chagrin
pollen éparpillé des cristaux
entendre les molosses
grandir tout à coup
– libérés de ces lettres menues
en bas de la page lorsque tu
voulais juste y inscrire l’année et le jour
caresser le poème
comme le crâne de ta bien-aimée
quand tu lui racontes
le voyage au pays de l’humilité
à bout de forces
oublier un instant ce que tu disais
sentir tes artères vides
tels les celliers où l’on réinvente
l’étrange créature – le cri
sentir
qu’il suffirait d’un seul papillon
pour t’effondrer
.
.
.
.
IN MEMORIAM MARIANA ŞORA
19 décembre 2011 § Un commentaire
.
.
IN MEMORIAM MARIANA ŞORA
| Budapesta, 26 mai 1917 – München, 19 decembrie 2011 |
.
Ego scriptor
Mariana Şora, la ieşirea din timp
.
.
Mon cœur mis à nu. Sub această expresie ar putea sta întreaga operă a Marianei Şora: nu inima dezvăluită (aşa cum a fost trădat Baudelaire în limba română), ci sufletul în palmă. Căci există, în această operă, o generozitate funciară, pe care literele noastre (împovărate de vidul atâtor orgolioase credinţe în sine) nu o practică spontan şi destins, ori au îngropat-o de mult sub tribulaţii conjuncturale.
B. FUNDOIANU – „Scepticul Voltaire“ | 1921
17 décembre 2011 § Un commentaire
.
.
Foiletez din nou pe Voltaire, în Dicţionarul filosofic. Abia acum – întâia oară când îl recitesc pe Voltaire, după lectura lui Montaigne –, înţeleg pricina pentru care Voltaire e astăzi în mai puţină stimă. Montaigne are o limbă simplă, capabilă să asimileze orice nuanţă: pietrele în râu stau pe un fund moale, şi curgerea râului le mişcă şi le schimbă locul. Limba lui Voltaire e rigidă; cuvântul cel mai fluctuos se stabileşte în vorbă, ca într-un mormânt stătător şi de sine : e limba certitudinii.
Benjamin Fondane – Le poète et son ombre | Poetul şi umbra lui | fragment
28 novembre 2011 § 2 Commentaires
.
.
Dincolo de mine cu ochii’nchişi spre mine,
care-i izvorul cel dintâi, care-i tărâmul de pe urmă?
Ion Mureşan – L’espoir | 2010 | traduction du roumain
17 septembre 2011 § Un commentaire
Tudor Arghezi – Numerus clausus | 1923
25 août 2011 § 2 Commentaires
.
.
.
De la relation, souvent tendue, entre Fondane et Arghezi, il ne reste que peu de textes, éparpillés dans les revues roumaines. Sans doute Fondane sait-il priser le poète accompli qu’est déjà Arghezi dans les années trente (Cuvinte potrivite paraît en 1927; Flori de mucigai – en 1931). De même, Arghezi a dû bien sentir la fébrilité de l’impatient Fundoianu, si présent lui-même dans les périodiques roumains avant son départ pour la France, en 1923. Il faudrait cependant se demander si la tension et l’échange pour le moins coloré qui eut lieu entre les deux hommes ne sont pas davantage les signes d’une reconnaissance réciproque, plutôt qu’un malentendu foncier, touchant aux fondements de l’acte créateur et à ses contraintes ontologiques. On ne connaît que trop bien la plume acérée – aisément venimeuse – de l’éditorialiste Arghezi (v. l’accueil qu’il fit au roman Ion de Liviu Rebreanu, le traitement réservé à Brătescu-Voineşti et à bien d’autres). On connaît aussi la passion et la ferveur de Fondane lorsqu’il est amené à défendre ses idées. L’un comme l’autre détestent la mauvaise foi, les sanctifications hâtives ou sans raison valable. Pour autant : ayant eu la chance d’une longue vie (1880-1967), Arghezi a pu voir son nom entrer sur la liste des classiques – canons, modèles à suivre et autres apostilles en ce genre. C’est loin d’être le cas pour Fondane – en France comme en Roumanie. Mais leurs similitudes surpassent cette validation extérieure, ainsi que leurs quelques différends plus ou moins rhétoriques. Demeure la lucidité dans l’analyse des faits de société. Exempli gratia : cet article paru en 1923, au sujet de la requête des étudiants à fixer le numerus clausus pour les étrangers dans les écoles roumaines.
Luiza Palanciuc
O inspiraţie parazitară a determinat studenţimea să ceară mărginirea numărului străinilor în şcolile româneşti. Sunt două feluri de streini în sensul secret al acestei noţiuni: sunt evreii, care legalmente nu mai sunt străini, şi străinii adevăraţi, care vin să înveţe carte românească. Studenţii români interzicând străinilor să înveţe şi să răspândească limba românească! « Lire la suite »
Mircea Ivănescu – in memoriam
22 juillet 2011 § 2 Commentaires
Dezbatere FONDANE – CINEAST, joi, 23 iunie 2011, ora 18, la Clubul Țăranului, Muzeul Țăranului Român (Bucureşti)
22 juin 2011 § Poster un commentaire
.
.
.
„Epoca noastră şi-a zdrelit mâinile tot încercând să vină de hac multor lucruri: culturii, unei anumite idei despre om, lui Dumnezeu; toate operaţiile pe care le va fi încercat s-au soldat cu ruine şi cadavre; pe nesimţite, una după alta, instituţiile s-au văzut ameninţate, dacă nu chiar zdruncinate; dar, printre aceste degradări ale formei sale, ea a avut parte şi de o bucurie – una singură: aceea de a fi fost martoră la naşterea Cinematografiei!“
-
Benjamin Fondane, in „Prezentarea unor filme pure“ (fragment), 1929. Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora (2008)
.
.
.
Benjamin FONDANE – Trei scenarii. Cinepoeme, 1928 (traducere din limba franceză)
20 juin 2011 § Poster un commentaire
.
.
.
Volumul Trois scénarii. Cinépoèmes a apărut la Bruxelles, editat de Documents Internationaux de l’esprit nouveau, în anul 1928, în 29 de exemplare. Textul era însoţit de două fotografii realizate de Man Ray, iar coperta reproducea o compoziţie a aceluiaşi Man Ray, extrasă din lucrarea Champs délicieux, apărută la Paris în 1922. Cinepoemele sunt printre primele texte publicate de Fondane în limba franceză, după emigrarea din România (în 1923) şi după o lungă tăcere. Fondane se află în căutarea tonului just, a unei posibilităţi de a ieşi din criza pe care o traversează. Iar ieşirea se va produce odată cu descoperirea cinematografiei şi a tehnicilor vizuale ale acesteia – de la filmarea propriu-zisă, ritmare, lumini, la efectele şi decupajele din montaj. „2 x 2“ – titlul prefeţei lui Fondane, trimite la lupta împotriva evidenţelor raţiunii, expresie şi model existenţial deopotrivă, pe care Fondane avea să le interiorizeze şi să le verbalizeze în urma întâlnirii sale cu filosoful Lev Șestov.
Scenariile se numesc Paupières mûres, Barre fixe, Mtasipoj. Cel din urmă este un omagiu adus scriitorului şi pictorului Georges Ribemont-Dessaignes (1884-1974); titlul însuşi – Mtasipoj –, cuvânt folosit de Ribemont-Dessaignes în L’autruche aux yeux clos din 1924, ilustrează dezarticularea lingvistică, iraţionalul. Fondane numerotează fiecare imagine, este atent la precizia detaliului şi la succesiunea riguroasă a planurilor; fragmentaritatea devine, aici, principiu estetic: o dezagregare sistematică dar păstrând ritmul subiacent al unei paradoxale plenitudini. Fondane recurge mereu la figuri suprarealiste, cu personaje în criză, aflate adeseori sub semnul derizoriului, al patafizicii – în sensul lui Jarry: deconstrucţie a realităţii şi reconstrucţie în absurd. Din acest amalgam de sensuri rezultă nu doar o logică, ci o infinitate de logici care se completează ori se invalidează reciproc. Articulaţie poetică, de fapt, la care Fondane, odată cu trecerea timpului şi redactarea volumelor propriu-zise de poezie franceză (în formă fixă), va renunţa, pentru a nu păstra decât – aşa cum o mărturiseşte el însuşi – „absurdul gust al libertăţii“.
Am căutat să respectăm, în traducerea noastră, topica lui Fondane, precum şi punctuaţia minimală ori jocul permanent dintre substantivele articulate şi cele nearticulate, care, alături de propoziţiile eliptice, ilustrează cel mai bine natura secvenţială şi fragmentară a acestor scrieri. Este, după expresia lui Fondane, „era scenariilor care nu pot fi turnate“. Dar, tocmai în măsura în care ele par a nu putea fi turnate, aceste scenarii păstrează un uriaş potenţial estetic, destinate cum sunt să „creeze o stare provizorie a spiritului pe care memoria o consumă în actul lecturii“.
Cinepoemele au fost reeditate la editura Plasma, în anul 1984, într-un volum care cuprinde şi alte texte legate de cinematografie, reunite şi prezentate de Michel Carassou, purtând titlul Écrits pour le cinéma. Le muet et le parlant (ediţie epuizată). Sub acelaşi titlu, textele au apărut, în 2007, la editura Verdier, în colecţia „Poche“. Traducerea noastră a fost făcută după ediţia publicată de Fondane însuşi, în anul 1928; prima ei apariţie – prin bunăvoinţa Doamnei Gabriela Gavril, căreia îi mulţumim, încă o dată, pe această cale – a avut loc în numerele 9 şi 10, din septembrie-octombrie 2009, ale revistei Timpul.
Luiza Palanciuc şi Mihai Șora
■ Fondane et le «dieu malin» | extrait | 1940 ■
22 mai 2011 § Un commentaire
…clin d’œil sur les plaisirs (et les embûches) de la traduction, cet extrait de l’œuvre philosophique de Fondane.
Si quelque dieu malin, comme Descartes en a supposé un pour les besoins de sa dialectique, se fût proposé, dans un dessein qui nous échappe, de contredire l’un après l’autre tous les fondements de notre pensée logique et, en ayant conçu un schème parfait, l’eût placé dans un être humain afin d’établir la preuve qu’une telle pensée peut être adéquate aux choses, et un tel être viable – il n’eût put imaginer un tel type plus idoine à réaliser ce plan que celui que la «nature» nous a offert d’elle-même, semble-t-il, en créant l’homme primitif.
Dacă vreun (dumne)zeu viclean, aşijderea celui pe care Descartes şi-l închipuise pentru nevoile dialecticii sale, şi-ar fi propus, în vederea unor ţeluri care nouă ne scapă, să contrazică, unul după altul, toate temeiurile gândirii noastre logice şi, concepând o schemă desăvârşită, ar fi aşezat-o într-o făptură omenească, pentru a dovedi că o asemenea gândire se potriveşte cu lucrurile şi poate fiinţa într-o făptură, – n-ar fi izbutit să imagineze un tip mai potrivit să ducă la îndeplinire un atare plan, decât acela pe care „natura“ ni-l oferise, cu de la sine putere după cât se pare, creând omul primitiv.
-
Image : © Ben Ali Ong, Refluent Hours 4, 5, 6, triptych, 100×70 cm. each, United Galleries, Australian Contemporary Artwork.
-
Texte : Benjamin Fondane, extrait de l’article «Lévy-Bruhl et la métaphysique de la connaissance», paru dans la Revue philosophique de la France et de l’étranger, Paris, Alcan/Presses Universitaires de France, CXXXIX, janvier-juin 1940, p. 312 (sixième partie).
-
Traduction en roumain : Luiza Palanciuc & Mihai Şora (à paraître).
■ Luiza Palanciuc sur Mircea Horia Simionescu ■
20 mai 2011 § Un commentaire
■ Mircea Horia Simionescu (Târgovişte, 23 janvier 1928 – Bucarest, 18 mai 2011) – écrivain roumain, auteur d’une œuvre romanesque (pour le moins) étrange, souvent associée à ce que l’on pourrait appeler l’avant-post-modernisme, dont l’insolite, la facticité ou encore le côté ludique ne sont pas sans rappeler certaines «constructions» du Nouveau Roman ou le rejet d’une confiance surannée dans la nature humaine. Fictions livresques, ses romans gardent toutefois un rapport au réel (ne serait-ce que par le traitement réservé à l’autoréférence), mais il s’agit plutôt d’une réécriture, en tant que telle, et de l’ostensible exploitation de la métafiction. Sur ces liens étroits entre les antécédents livresques, le réel et sa diction – l’article ci-dessous (paru dans un périodique roumain, en janvier 2008). LP ■
Ficţiune şi dicţiune
■ Mihai Şora despre Mircea Vulcănescu ■
12 mai 2011 § 2 Commentaires
.
■ Mihai Şora sur la dimension sacrificielle de Mircea Vulcănescu (1904-1952)
Extrait du film «Mircea Vulcanescu – l’homme devant l’Histoire»
Série «Des mondes et des hommes»
Réalisation: Luiza Palanciuc
© 2011
[en roumain]
■ Extrait du sous-titrage :
Il est bien évident qu’il n’avait pas cette conscience sacrificielle au jour le jour; se dire: «moi, je suis capable de me sacrifier». Mais, dans les circonstances données, il s’agissait, en effet, de la seule – ou, en tous les cas, de ce qui lui paraissait alors comme étant la seule – solution possible, et accomplie uniquement dans l’idée de sauver l’Autre. Car sitôt qu’intervient, dans un tel acte, la conscience de l’autosacrifice, cet acte est, par là même, faussé dans son intimité. Et ce n’était point le cas. Il s’agissait, au contraire, de quelque chose allant de soi et qui eut des conséquences fatales – à savoir, pratiquement, son sacrifice pour sauver la vie d’un autre.
Pourquoi cela se voit-il investi par la dimension de la sainteté ?
Parce que cela ne fut absolument pas fait avec une quelconque intention d’auto-sanctification. Mais avec la plus pure – comment dire ? – attention à autrui: spontanée, naturelle.
.
■ And It Was at the Sixth Hour ■
22 avril 2011 § 2 Commentaires
■ B. Fundoianu – Femme radieuse | 1917 (traduction du roumain) ■
2 avril 2011 § Poster un commentaire
Femme radieuse…
Femme radieuse comme les plaines en automne,
donne-moi ton cou, tendre nid d’oiseaux bleus,
tes mains plus pures que les pierres des rivières –
femme à l’esprit voyageur comme l’infime pollen,
à la chair plus juteuse que toute pensée.
Femme, terre sombre, je t’aime, te désire,
je te veux, comme je veux, ô femme, la bonne terre noire,
la terre fraîche qui reçut autrefois les miens,
la terre vive où bien vive est ma mission,
la terre où je veux m’endormir à jamais.
Et, malgré ceux qui sèment au désert sable et feu,
je veux – l’ombre à la ceinture, le soleil dans le dos –
offrir au grain toute la lumière, un peu d’eau ;
je veux labourer, semer, faucher, broyer avec rage
cette terre, la matrice donnée le jour premier,
où m’attend, comme dans un miroir, mon visage.
1917
Texte : B. Fundoianu – „Femeie luminoasă“, dans le recueil Privelişti. Poeme, 1917-1923, Avec un portrait inédit de Constantin Brancusi, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1930, 107 p. in 8°.
Traduction du roumain par Luiza Palanciuc.
Image : M.H. Maxy (1895-1971) – Nu, huile sur carton, 47 x 64 cm., 1924, Musée National d’Art de Roumanie.
Pour citer cet article:
Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com/
Gratias agimus.
.
■ Mircea Ivănescu – Mort-retrouvailles | 1968 ■
26 mars 2011 § 2 Commentaires
.
.
.
en vérité ce n’est pas vrai. la mort
n’a jamais fait personne retrouver personne – la mort est une houle élancée
qui t’attrape les yeux fermés – et te berce –
et au début paraît un sommeil, et puis un oubli –
et puis le temps perd toute trace de sens,
il n’est que silence qui revient sur lui-même
avec un écho, l’unique écho – et celui-ci est un halo
tel la flamme du cierge – et puis la lumière
perd toute trace de sens – et puis le silence
laisse tomber le sens – pendu
à ce qui n’a plus aucun sens – et puis plus rien, pas
même un sens décharné, flottement dans le rien,
bouche-à-bouche avec le squelette du non-être,
rien de rien, puis il n’y a plus de puis,
plus d’aujourd’hui, et plus de mort.
non plus.
-
Texte : Mircea Ivănescu (n. 26 mars 1931) – Mort-retrouvailles, Traduction du roumain par Luiza Palanciuc („Despre moartea ca revedere“ (frg.), dans le recueil Versuri, Editura pentru Literatură, 1968).
-
Image : Mangelos (dit), Basicevic Dimitrije (1921-1987) – La mort, Gouache sur page de livre en papier glacé, 0,203 x 0,208 m., 1962, Paris, Musée national d’Art moderne – Centre Georges Pompidou.
.
.
.
Pour citer cet article:
Restitutio Benjamin Fondane – www.fondane.net
Gratias agimus.
.
.
.
■ Sur „Benjamin Fondane : cineast“, par Dana Duma ■
24 mars 2011 § Poster un commentaire
L’Union des Cinéastes de Roumanie publie un bref essai sur l’activité cinématographique de Fondane. Le recueil roumain est signé par le critique Dana Duma et résume les liens que Fondane entretenait avec le monde du film – aussi bien les théories des années trente, que la production elle-même.
Outre les sources documentaires – en grande partie fournies par Ana Simon (cf. son film sur Fondane réalisé en 1998), cet ouvrage retrace le parcours intellectuel de Fondane (une sorte de road movie, selon l’auteur), ses contacts avec les studios Paramount (une fois arrivé en France), les voyages en Argentine et les modèles théoriques auxquels Fondane pouvait avoir accès dans le climat français de l’entre-deux-guerres.
■ B. Fundoianu – Correspondance | cca. 1930 ■
13 mars 2011 § Poster un commentaire
Cher monsieur et ami, je passerai |dem| vous voir demain matin, vers midi; m’accompagneront les deux „Contimporanul“ que je vous ai promis. J’ai demandé déjà le „Cuvântul liber“ du pays.
Je vois que vous prêtez votre concours au bal du 14 [?] Juillet. Il me sera plus qu’agréable d’y assister. Vous embêterai-je beaucoup si je vous demandais (j’espère que vous en avez les moyens…) deux places pour ce bal ? Vous me le direz de vive voix.
Bien à vous,
B. Fundoianu
■ Stéphane Lupasco despre Fondane ■
8 mars 2011 § Poster un commentaire
Acum trei ani, în martie 1944, într-o cămăruţă aflată la capătul unui larg culoar al Prefecturii de Poliţie din Paris, cu mirosul ei greu şi caracteristic, sub ochii obosiţi ai unor tineri poliţişti aşezaţi pe băncile lor şi aşteptând, plictisiţi, să se întâmple ceva, mi-a fost dat să-l văd pe Fondane pentru ultima oară. Alături de sora lui, care fusese arestată în ajun împreună cu el – denunţaţi ca evrei autorităţilor franceze (ranchiună ori invidie din partea vreunui confrate?, căci duşmani nu se gândise niciodată că ar putea avea) –, l-am găsit consolând o tânără, pe care o dubă a poliţiei o culesese la ieşirea din liceu pentru a o trimite la Drancy, şi care plângea în hohote.
Îl văd şi acum, în picioare, atât de demn, de liniştit, în lumina mohorâtă a acelei după-amieze de sfârşit de iarnă, privindu-mă cu ochii lui de un albastru deschis, cu sclipiri ţâşnind din chipul brăzdat, cu acel indicibil surâs, deopotrivă tandru şi ironic, în faţa emoţiei mele, pe care de-abia mi-o puteam stăpâni.
■ L’homme qui ne chavirait point ■
8 mars 2011 § Poster un commentaire
Benjamin Fondane
Inspiration dans un temps où tout expire. Poème. Il le crie (car on ne saurait dire qu’il l’écrit) ; il donne aux idées un second souffle – encre et mine de plomb. Au revers de ce linceul – une force rentrée, des rythmes dont on n’a plus l’usage ou le loisir, mais qui rappellent que le poème ne tient sur aucun sol, que des trous peuvent à chaque instant se former, emporter avec eux les fondations, les pros-odies (ou les odes à la prose, pour parler comme Deguy), à l’instar des envolées mnémotechniques de telle grande épopée.
Il y a, chez Fondane, la mémoire même des effondrements : mince fil qui soutient cet homme au ras du gouffre. Comme dans la salle d’attente évoquée par Lupasco, où ce dernier va le retrouver, à la Préfecture française, le lendemain de l’arrestation. – Espace tranché et tranchant où se recroquevillent les ombres, vouées à la réclusion perpétuelle dans leur solitude et dans l’oubli de l’être.
Le condamné Fondane voyage à la verticale du monde, droit et sans détour, vers ces lieux où il n’y a jamais de repos : essoufflement de soi, ferveur, pulsation.
Et encore le poème : tel une exhalaison.
Le condamné Fondane ne chavire point.
- Image : Alberto Giacometti (1901-1966), Homme qui chavire, 1950, Bronze, 60 x 14 x 32,5 cm., Kunsthaus Zürich.
- Texte : Luiza Palanciuc
■ 7 mars 1944 ■ IN MEMORIAM ■
7 mars 2011 Commentaires fermés
Deuil –
ce deuil
comme un hameçon au fond du palais.
Halte : l’immense
(sa demeure et ses creux),
l’œil ouvert devant l’espace du gong
âpre
qui flotte.
Ensuite
le reste du monde.
- Image : Laurent Koller, The Black Fields, series n° 1, acrylic on canvas, 65 x 54 cm., 2008
Page de Laurent Koller sur Facebook
- Texte : Luiza Palanciuc
■ Giuseppe Ungaretti – Caïn ■
3 mars 2011 § Poster un commentaire
Il court sur les sables mythiques
Et son pas est léger.
Ô, berger des loups,
Tu as les dents de l’éclat fulgurant,
L’éclat qui perce nos jours.
Effrois, sursauts,
Relents des bois, cette main-là
écrase comme un rien les vieux chênes,
Tu es à l’image du cœur.
Et quand l’heure s’assombrit,
Es-tu ce corps frétillant
Parmi les arbres enchantés ?
Et lorsque d’envie tu exploses,
Le temps change, tu erres méfiant
Et de mon propre pas tu t’en vas.
Telle une source dans l’ombre, endors-toi !
Quand l’aube est encore furtive,
Cueillie seras-tu, âme,
Par une onde apaisée.
Âme, ne vais-je donc jamais savoir te calmer ?
Ne vais-je donc jamais voir dans la nuit du sang ?
Fille fouineuse de l’ennui,
Mémoire, mémoire inassouvie,
N’y a-t-il point de vent qui porte
Les nuages de ta cendre ?
Mes yeux seraient à nouveau chastes,
Je verrais le printemps éternel
Et, enfin éveillée,
Tu serais, ô, mémoire, fidèle.
-
Texte : Giuseppe Ungaretti, “Caino”, Sentimento del tempo, Vallecchi, Firenze, 1933. Traduit de l’italien par Luiza Palanciuc.
-
Image : Odilon Redon (1840-1916) – Caïn tuant Abel, dessin (mine de plomb, encre de Chine, plume, encre violette), Paris, Musée du Louvre, Département des Arts graphiques.
■ Luiza Palanciuc – Tempo de l’imprévisible (extrait) ■
2 mars 2011 § Poster un commentaire
Car tel est le rite: brûler pour revivre. Pas de répit dans la répétition. Ni d’objet égaré. Le tempo de l’imprévisible ne dit pas s’il y a deuil ou brouillage des limites.
Il était une fois l’origine, la préparation à l’in-fans, embrouillement, puis le livre des livres. Rien de l’indistinction générique ne nous fut donné ce jour-là afin d’en excaver les amas d’avenir. Rien que le récit, une certaine obscurité édificatrice. Et encore des livres.
Nous étions prêts à enchaîner avec la quête, la perdition du non-dit, les quelques fondations précaires. Le corps attaché morcelait la prière, pointait le retour à la source désirée. Corps cloué, corps gravé qui connaissait bien la main, appréhendait la vue (dénudation de l’inavouable calvaire).
Fixation organique sur l’effroi de l’homme : avec regard mâché, répétition jouissive de la Disparition et vertigineuse bestialité dans les cavernes gémissantes. Anonymat tel un tombeau prohibé : dos vu de face et accroupissement. La fresque était un tableau vivant avec replis, soumissions et sorties, malveillance des pensées panoramiques. Altérité close et principe d’obéissance.
- Texte : Luiza Palanciuc – Tempo de l’imprévisible (extrait), 2002.
-
Image : René Magritte – croquis de la gouache «Le regard mental», encre sur page de carnet, 1947, 12,3×10,5 cm., Paris, Musée National d’Art moderne, Centre Georges Pompidou.
■ Mariana Marin – Combat avec l’utopie ■
9 février 2011 § Poster un commentaire
Combat avec l’utopie
à l’orée de la nuit.
Mais comment refaire dans une cave
la vie des grandes littératures ?
Combat perdu.
La bêtise a le même goût
dans toutes les langues.
Et si à présent lentement tu effleurais mes yeux
tu toucherais le glacé du métal
par lequel dorénavant je guetterai la vie.
Ici même où notre jeunesse
ne cesse d’être le souvenir enfoui des parents
de leur propre jeunesse.
Mes cheveux étaient déjà blancs
quand furtivement ils glissaient sous nos oreillers
la chance qui jamais
n’allait nous sourire –
Combat à l’orée de la nuit.
Chiffon, notre jeunesse,
tout bon à décrasser
les armes pointées sur nous.
© Image : (apud) Tudor Jebeleanu (photographie, cca. 1981-82).
© Texte : Mariana Marin (1956 – 2003), „Lupta cu utopia“, Mutilarea artistului la tinereţe, Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, 1999, p. 51.
© Traduction du roumain : Luiza Palanciuc.
■ Fondane la Radio Shalom Romania ■
24 janvier 2011 § Poster un commentaire
Despre Benjamin Fondane şi sensul onoarei la Radio Shalom Romania
24 ianuarie 2011, de la ora 18h, împreună cu Delia Marc.
[live]
Aici: www.new.jcc.ro
■ Premiul „B. Fundoianu/Benjamin Fondane“ ■
22 novembre 2010 § 2 Commentaires
Programul RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE, iniţiat şi coordonat de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora, îşi propune punerea în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Benjamin Fondane: direct – soţiei sale, Geneviève Tissier-Fondane (prin testamentul literar care însoţea ultima scrisoare, trimisă din lagărul de la Drancy, în 29 mai 1944, cu o zi înainte de a fi deportat la Auschwitz) sau indirect, prin scrierile sale, atitudinile publice ori private.
Începând cu anul 2010, programul cuprinde şi decernarea unui premiu de excelenţă „B. Fundoianu/Benjamin Fondane“, prin care sunt recunoscute creativitatea, onestitatea intelectuală şi generozitatea unei personalităţi a culturii, publicisticii sau învăţământului.
Premiul este acordat în luna noiembrie a fiecărui an, cu prilejul Festivalului de poezie care are loc la Iaşi, prin străduinţa lui Emil Stratan şi sprijinul editurii Eis Art, al Galeriilor Eleusis, al Universităţii „Petre Andrei“ şi al Primăriei municipiului Iaşi.
În 2010, festivităţile de premiere au avut loc în zilele de 26 şi 27 noiembrie, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“ din Iaşi, iar laureatul este filosoful Sorin Vieru.
B. Fundoianu / Benjamin Fondane, fiul lui Isaac Wechsler şi al Adelei Schwarzfeld, s-a născut la Iaşi, în 14 noiembrie 1898, într-o familie de intelectuali. Debutează cu poeme şi traduceri din limba idiş, în periodice româneşti şi evreieşti, unde semnează, pentru întâia oară, B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde, câteva luni mai târziu, îl va întâlni pe Lev Şestov, filosoful de origine rusă, a cărui gândire îl va marca pentru totdeauna. În 1931, se căsătoreşte cu Geneviève Tissier (1904-1954). Este o perioada de intensă creativitate, în care autorul de origine română, devenit Benjamin Fondane, îşi concepe opera în limba franceză, doar parţial publicată în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Urma Linei se pierde. Fondane va fi gazat în 2 sau 3 octombrie 1944.
Există, la tânărul Fundoianu, un potenţial al verticalităţii, care îl plasează pe un ax deopotrivă al adâncimii omeneşti şi al transcendenţei: dacă perioada începuturilor este una a căutărilor febrile şi a curiozităţii neostoite desfăşurate pe orizontală, liniar (în sensul acumulării de experienţe indirecte pe calea lecturilor), o radicală schimbare a sensului se produce după sosirea sa la Paris, în anul 1923, unde îl va întâlni pe Lev Şestov, cel care îi va deveni părinte spiritual. Această ieşire din traiectoria profană a unui intelectual apărut în orizontul culturii române la începutul secolului al XX-lea, traiectorie care ar fi putut face din Fundoianu un simplu gazetar, om de litere şi animator cultural, este – în ea însăşi – excepţională: o ieşire din orizontul limbii materne, întâi de toate, dar păstrând mereu deschisă disponibilitatea afectivă pentru aceasta, însoţită de o intrare ardentă în problematica filosofiei existenţiale, autentică şi profund personalizată de autorul devenit Benjamin Fondane. Este ceea ce îl diferenţiază spontan şi fără rezerve de celelalte existenţialisme care, înainte de a pune accentul pe individul concret, pe fiinţa umană în carne şi oase, sunt filosofii „despre“, iar nu „dintru“, precum aceea a lui Fondane. Acesta este sensul călătoriei intelectuale şi umane pe care o va face Fondane în scurta şi intensa lui viaţă, care nu-i îngăduie popasuri ori reveniri în punctul de plecare. Le voyageur n’a pas fini de voyager, scria Fondane, cu intuiţia înfrigurată a unui sfârşit tragic. (Luiza Palanciuc & Mihai Şora)
Pentru a cita acest articol: Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com
Gratias agimus.
■ La prière de Baudelaire | Rugăciunea lui Baudelaire | apud Fondane ■
18 avril 2010 § Poster un commentaire
• La prière de Baudelaire :
Mécontent de tous et mécontent de moi, je voudrais bien me racheter et m’enorgueillir un peu dans le silence et la solitude de la nuit. Âmes de ceux que j’ai aimés, âmes de ceux que j’ai chantés, fortifiez-moi, soutenez-moi… et vous, Seigneur mon Dieu! accordez-moi la grâce de produire quelques beaux vers qui me prouvent à moi-même que je ne suis pas le dernier des hommes, que je ne suis pas inférieur à ceux que je méprise!
———- apud
BENJAMIN FONDANE, Baudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, 1947, p. 140.
• Rugăciunea lui Baudelaire:
Nemulţumit de toată lumea şi nemulţumit de mine însumi, aş dori să mă răscumpăr şi să mă mândresc, cât de cât, în liniştea şi pustietatea nopţii. Suflete ale celor pe care i-am iubit, suflete ale celor pe care i-am slăvit, întăriţi-mă, ajutaţi-mă!… Iar Tu, Doamne Dumnezeul meu!, dă-mi harul de a făuri câteva versuri frumoase care să-mi dovedească mie însumi că nu sunt ultimul dintre oameni, că nu sunt mai prejos decât cei pe care îi dispreţuiesc!
———- citat în
BENJAMIN FONDANE, Baudelaire şi experienţa abisului [1947], Traducere din limba franceză, studiu, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora [2008 | volum inedit în limba română]
Gratias agimus.
■ Vocile lui Petre Ţuţea | Eveniment la ICR | 25 februarie 2010 ■
25 février 2010 § 2 Commentaires
Vocile lui Petre Ţuţea
Dezbatere, lansare şi recital la Institutul Cultural Român
Joi, 25 februarie 2010, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru, nr. 38, Bucureşti), va avea loc o întâlnire cu tema Vocile lui Petre Ţuţea. Evenimentul este prilejuit de apariţia celui de-al doilea număr al revistei Academia de Poezie, care cuprinde un medalion consacrat gânditorului.
În prima parte a întâlnirii, Livius Ciocârlie, Mihai Şora şi Vladimir Zamfirescu vor dezbate atât dimensiunea originală a operei, cât şi aspecte concrete ale receptării acesteia. Discuţiile vor fi moderate de Luiza Palanciuc. Dezbaterea va fi urmată de prezentarea revistei Academia de Poezie, în prezenţa fondatorului acesteia, Emil Stratan, moderatorul celei de-a doua părţi a întâlnirii, şi a câtorva dintre autorii semnatari: François Pamfil, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Pavel Şuşară. Seara se va încheia cu un recital de poezie al studenţilor Cosmina Stratan, Alexandra Suciu, Mihai Conrad Mericoffer, Mihai Daniel Haralambie, de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti. La pian: Călin Grigoriu.
„Relaţia lui Petre Ţuţea cu orizontul de aşteptare ridică cel puţin două probleme: aceea a oralităţii şi a filosoficului, pe de o parte, a relaţiei dintre ele, pe de alta. Lui Petre Ţuţea i se atribuie adesea calificativul de „socratic“, cu toată încărcătura dezistoricizată (ori sacralizată, după caz) a acestui termen, când nu este banalizată sau transformată în simplu ornament. Ţuţea emiţătorul de „aforisme“, Ţuţea „naţionalistul“, Ţuţea „paradoxalul“ sunt doar câteva din poncifele care se adună în jurul celei mai frecvente (dar şi mai restrictive) imagini, anume cea aurorală: Ţuţea ar fi un Socrate al modernităţii noastre târzii. Or, lectura textelor, ca şi a(u)scultarea lor conduc spre alte interpretări, mai cu seamă dacă sunt convocate cele trei instanţe sub regimul cărora se exprimă Ţuţea, deopotrivă oral şi în scris: sentimentul, experienţa şi gândirea empirică.“ – Luiza Palanciuc
Parteneri: Dilema Veche, Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Radio România Internaţional, Restitutio Benjamin Fondane.
Contact media: Serviciul Presă al ICR, tel.: 021 31 71 00 622, e-mail: biroul.presa@icr.ro
Pentru a cita acest articol: Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.com
Gratias agimus.
I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.■ FONDANE la MNLR | Vineri, 18 decembrie 2009 ■
16 décembre 2009 § Poster un commentaire
Benjamin Fondane :
căderi, goluri de aer, vârtejuri
Conferinţă, recital şi film la
Muzeul Naţional al Literaturii Române
Vineri, 18 decembrie 2009, de la ora 18.00, Muzeul Naţional al Literaturii Române (Bulevardul Dacia, nr. 12, Bucureşti) va găzdui o întâlnire consacrată poetului B. Fundoianu / Benjamin Fondane.
Intitulat Benjamin Fondane – căderi, goluri de aer, vârtejuri, evenimentul face parte din programul Restitutio Benjamin Fondane, dedicat traducerii în limba română şi punerii în circulaţie a patrimoniului intelectual şi moral lăsat de Fondane.
Vor participa Mihai Şora şi Luiza Palanciuc.
Întâlnirea va fi axată pe opera poetică a autorului (inedită în limba română), din care vor fi citite şi proiectate fragmente (Titanic, L’Exode. Super flumina Babylonis). Seara se va încheia cu recitalul Ioanei Crăciunescu – primul dintr-o serie amplă, aşezată sub genericul „fondaniana“.
„Sunt autori care îşi trăiesc cu fervoare opera: fără niciun decalc între ceea ce sunt şi ceea ce fac ori scriu. Cu o constanţă a gândului şi o incandescenţă care scapă total retoricii adiacente ori emfazei bunei conştiinţe. «Oricine poate deveni o ’excepţie’, chiar dacă, înainte vreme, nu apucase nici măcar să înţeleagă ce însemna acest lucru, chiar dacă, înainte vreme, îi lipsise cu desăvârşire până şi dorinţa de a deveni aşa ceva» – spune Fondane în Lunea existenţială şi Duminica istoriei. Această condiţie a excepţiei este cea care îi reuneşte pe autorii din seria ’fondaniana’, dincolo de afinităţile (elective, desigur) cu opera lui Benjamin Fondane, dincolo de traiectoria personală şi de formele auctoriale ale modernităţii noastre târzii.“ (Luiza Palanciuc, Mihai Şora)
B. Fundoianu / Benjamin Fondane s-a născut la Iaşi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme şi traduceri în periodice româneşti şi evreieşti, semnând B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceză va fi publicată doar parţial în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.
„Cumplit e visul şi încă n-am ieşit din el. – ceva ce mişcă, numit de noi Pământ, încet-încet se surpă, Fiinţa nici că-l vede… Rufele-ntinse la babord, anunţând potopul, tihnit jocul de şah, un pion înainte, danţ în salon care străpunge carnea cu iz dulceag de tropice… Puntea se-nclină lin, Fiinţa nici c-o vede, pe ea, lumina verticală: se teme să nu cadă, oameni stând drepţi: se tem să şadă, conclav de strigoi în picioare ţipă: «Cât dai pe mine? Atâta pentru libertate, atâta pentru conştiinţă, atâta pentru trupul meu, nu-i prea scump, justiţia la preţ redus, sfinţenia – trei parale, pauză, Ăl-de-Sus tot la preţ redus, cu banii jos, pe masă!»“(Fragment din Titanic, traducere din limba franceză, studiu, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora / volum inedit în limba română)
Detalii: http://fondane.wordpress.com/
RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE, e-mail: palanciuc_sora@fondane.fr
I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.
■ Benjamin FONDANE – Baudelaire şi experienţa abisului | capitolul III ■
12 novembre 2009 § Poster un commentaire
A apărut, în revista Luceafărul de dimineaţă (numărul 37 din 11 noiembrie 2009), traducerea capitolului al III-lea din volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre (Paris, Pierre Seghers éditeur, 1947, pp. 33-44).
Îl reproducem în continuare, însoţit de şapoul care a precedat acest fragment important din opera lui Fondane, precum şi de coperta ediţiei originale, din anul 1947.
Este prima traducere în limba română a acestui text.
Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane | Baudelaire et l’expérience du gouffre | coperta ediţiei originale |
Traducerea de faţă face parte din programul „Restitutio Benjamin Fondane“, program iniţiat în urmă cu doi ani, prin care ne-am propus să aducem în conştiinţa publicului român opera franceză a autorului, în ediţii adnotate şi comentate. Prima în limba română, această traducere a fost realizată după volumul din 1947, publicat postum de Geneviève Fondane, cu ajutorul lui Cioran şi al lui Jean Cassou. Cartea a apărut la Éditions Seghers, sub titlul Baudelaire et l’expérience du gouffre.
Tradus à la lettre, acest text ar fi ininteligibil: Fondane nu a avut timp să-şi revadă manuscrisul, frazele lui sunt febrile, ritmate de o necesitate internă, nu de una exterioară şi formală, a unei simple analize. După cum scrie Jean Cassou, în prefaţa cărţii, este vorba, aici, de „ardoarea unei drame spirituale“, nu despre vreo savantă algebră care ar utiliza conceptul de angoasă ori pe cel de disperare. Ne-am străduit, în traducerea noastră, să restituim, înainte de toate, gândul lui Fondane. Acest capitol al III-lea, tradus integral aici, este continuarea celor două apărute în vara anului 2008, în revista Observator Cultural, în rubrica „Restitutio Benjamin Fondane“ (redeschisă de curând în lunarul ieşean Timpul). Am lăsat la o parte, în aşteptarea apariţiei acestui volum în limba română, întreg aparatul de note, comentarii şi interpretări pe care l-am pregătit odată cu traducerea noastră. În speranţa că această aşteptare nu ne va fi înşelată, iar apariţia traducerilor operelor lui Benjamin Fondane nu va mai rămâne multă vreme sub semnul interdicţiei.
Luiza Palanciuc şi Mihai Şora
Benjamin Fondane
Baudelaire
şi
experienţa abisului
Capitolul III
Prezentare şi traducere din limba franceză
de
Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

De ce ridică oamenii în slăvi „spiritul critic“, încât ajung să creadă că nu doar este un bine, un har, ci chiar Binele, Harul prin excelenţă? Însuşi harul poeziei li se pare meschin în comparaţie cu acesta; dar ce spun? – mai cu seamă harul poeziei. Dacă nu le-ar fi dat, odată cu harul poeziei, şi un spirit să-l potrivească, să dispună de el, să-l ţină în mâini, poezia li s-ar arăta drept cel mai insipid dintre lucruri. Este ceea ce chiar spun oamenii; dar, în străfundul lor, gândesc: cel mai groaznic. De ce „groaznic“? nimeni n-a mai zis aşa ceva până acum; dar gândul te duce la nebunie, la dezordine, la beţie. La ceva care nu este „omenesc“. Numai odată cu spiritul critic coboară asupra noastră „omenescul“: odihnitor, împăciuitor, liniştitor. El aşază între noi şi poezie o stavilă, un dig, un parapet. Acum, doar acum putem sorbi – fără risc – din potirul său. Nu mai avem de-a face doar cu roadele harului (despre care vom vorbi mai departe), ci cu roadele unei reguli. Chiar dacă harul continuă să dăinuiască – ceea şi trebuie, căci, altminteri, nu ar mai exista poezie –, el nu ne mai înspăimântă: nu mai este chiar aşa de îngrozitor, câtă vreme a fost deja domesticit, purificat, câtă vreme a fost făcut potabil. Nu mai este o forţă oarbă, capricioasă, venind nu se ştie de unde; nu ne mai împărtăşeşte taine şi semne; nu mai are nicio putere; este, desigur, o minune, dar pe măsura noastră, aruncată într-o cuşcă, într-un acvariu: ne uităm la ea; dar şi ea ne priveşte: la urma urmei, dintre noi doi – minunea suntem noi.
*
Am spus că, mai mult decât oricine – strigând în gura mare, ba chiar exagerând –, Baudelaire făcea caz de ataşamentul său faţă de estetica tradiţională şi principiile ordinii. Dar însăşi exagerarea acestui ataşament faţă de nişte principii care detestă orice exagerare nu încetează să pară suspectă. Manifestarea unei conştiinţe cam prea sensibile la realitatea acestei probleme să nu fie, oare, tocmai dovada unui beteşug ascuns? Într-adevăr, Baudelaire este cel dintâi care să-şi fi dat seama de un lucru – neconştientizat deloc până la el de tradiţia franceză –, şi anume că, proclamând manifestul drepturilor şi al limitelor sale, tradiţia aceasta nu înţelegea să apere un statut strict poetic, ci ceva mai obscur, fără vreo legătură nemijlocită cu esenţa însăşi a poeziei, iar scopul său era poate de a garanta altceva decât poemul, chiar împotriva riscurilor şi primejdiilor a ceea ce, pentru moment, am putea numi „viaţa“. Postulatul ascuns al acestei tradiţii – ascuns de vreme ce-i venea prin mijlocirea filosofiei prime a unei tainice porunci căreia, la rându-i, această tradiţie trebuia să i se supună – era faptul că raţiunea este singurul bun în lumea făpturilor care să nu atârne de noi, singura susceptibilă de a ridica o stavilă în faţa primejdiei vieţii, primejdie cu atât mai reală, cu cât se înstăpânea, zi de zi, tot mai mult, asupra a ceea ce conştiinţa naivă se vedea silită să expulzeze din sine. Lume pură de acte virtuale, de abstracţii şi de identităţi, conştiinţa se golise într-o asemenea măsură de orice „viaţă“, încât ajungea o nimica toată, o regulă nerespectată, prezenţa unui cuvânt neobişnuit pentru a strecura în ea, dintr-o dată, un val, o mişcare sugerând ceea ce era cel mai de temut: năvala detestabilă a arbitrarului. Ajunge un singur cuvânt, „mizerabil“, pe care Racine voia să-l întrebuinţeze în locul cuvântului „năpăstuit“, iar pe Boileau îl şi apucă greaţa şi panica. Ce s-ar întâmpla, aşadar, dacă primejdia care i se înfăţişează poetului ar fi adevărată, dacă i s-ar arăta sub forme mai concrete, mai nemijlocite, dacă poetul ar fi mai ameninţat ca oricând, de vreme ce primejdia se găseşte chiar în străfundul lui şi îl ispiteşte? Văd de departe groaza care a apucat-o pe Frina, expertă în materie de amoruri, professor publicus ordinarius al mângâierilor savante, când, pe nepusă masă, cuprinsă de o greaţă irezistibilă, a simţit că ceva mişcă în pântecele ei, pântece până atunci sterp. Creaţia îşi spune cuvântul, fără să-i pese de Principii, punând în pericol armonia formelor. Cum să nu fie conştient poetul de un asemenea pericol? Cel dintâi impuls al lui este să facă faţă la ceva; crede că şi poezia – ba tocmai ea – este chemată să-i facă faţă. Acolo unde Boileau nu vedea decât un haos în care doar poezia era un punct neclintit şi ferm, Baudelaire are impresia violentă, îngreţoşată, a unui antagonism, a unui conflict între forţe egale. Ne aflăm, aici, în faţa unei imense şi dezgustătoare materii, o materie lamentabilă, plângăreaţă, neliniştită şi sfâşiată, lipsită de orice voinţă, fără ochi, cu străluciri tenebroase şi furioase – iar, dincolo, în faţa unui spectacol de lumini cu acrobaţii fără plasă de salvare, în care ordinea, complexitatea, ierarhia se aliază pentru a lăsa impresia calmului şi siguranţei. Da, în viaţa de zi cu zi, până şi calmul, până şi ordinea par zbuciumate, neliniştite, au ceva chinuit, neîmplinit; iar dincolo, în artă, neliniştea însăşi, ca şi tensiunea au ceva împăcat şi reconfortant. Se înţelege de la sine că, în spatele decorului, găsim lemnul necioplit, pânza prinsă grosolan în cuie, borcanul cu clei, sforile împrăştiate pe jos – ceea ce Baudelaire numeşte „inevitabila înşelătorie a artei“ –, dar nu ne vine la îndemână să ne închipuim agonia, insomnia, înjosirea, groaza şi murdăria, în toată puterea cuvântului. Până şi când vorbim de „spatele decorului“, tot la cel artistic ne gândim, la spatele unui decor, iar nu la viaţa întâmplătoare care îi serveşte de suport; un lucru este viaţa, cu totul altul este arta. Şi nu cumva este ea o apărare împotriva vieţii, un refugiu, o evaziune? Nu cumva este ea superioară vieţii?
Dar, pe vremea lui Baudelaire, nu mai era posibil să te încrezi în arta ca sumă a unor mijloace; revoluţia romantică, deşi nu decapitase cuvintele, regulile, făcuse măcar atât: zdruncinase credinţa în drepturile lor divine; termenul „năpăstuit“ nu mai avea niciun fel de putere pentru a goni diavolul, după cum nici termenul „mizerabil“ nu ne-ar fi putut da pe mâna lui. Credinţa dezamăgită şi înşelată trebuia să fie transferată asupra unei esenţe mai adânci, trebuia să fie descoperit în artă un centru mai puţin vulnerabil la tulburările din afară. Hugo avea dreptul să se bucure că salvase, în sfârşit, cuvântul „mizerabil“, dar problema, de fapt, nici nu se mai punea. În spatele acestor probleme legate de cuvinte, de reguli, de mijloace, se afla, în secolul al XVII-lea, o filosofie, un idealism latent căruia i-a venit clipa să fie dat în vileag; în lipsa unei lumi exterioare, stabile şi legitime – de n-ar fi decât aceea a limbajului –, arta nu se mai poate sprijini decât pe ea însăşi. Şi când zic „pe ea însăşi“ tocmai asta zic: că, de-acum înainte, va ajunge să recurgă la o „filosofie a artei“. Iar această filosofie nu va trebui căutată prea departe; ea există deja: pluteşte în aerul timpului. Desigur, este încă plină de întunecime când iese de sub condeiul lui Hegel: „Vieţii îi este cu neputinţă să atingă conceptul“; dar oricine poate ghici despre ce anume este vorba.
Filosofia, spune Hegel, exprimă Ideea; arta – oglindirea sensibilă a Ideii; cea dintâi reprezintă împăcarea adevărului şi a realului doar în gândire, cea de-a doua împacă realul cu adevărul „în însăşi manifestarea reală“, într-o judecată fără concept. Atât filosofia, cât şi arta au drept ţintă atingerea, prin metode diferite, a unui aceluiaşi ţel, pe care Schopenhauer, deşi neînduplecat duşman al lui Hegel, îl definea în aproape aceiaşi termeni ca şi rivalul său: „Opera de artă nu este decât mijlocul menit să uşureze cunoaşterea Ideii, cunoaştere care duce la plăcerea estetică“. Fără îndoială, ar fi naiv să vrei cu orice preţ să încerci să înţelegi cum anume este posibil ca o împăcare a adevărului cu realul în idee şi o împăcare în însăşi manifestarea reală – adică o împăcare fără concept – ar putea fi unul şi acelaşi lucru, ajungând la acelaşi rezultat; şi cum, anume, o împăcare în idee a adevărului cu realul şi o împăcare în sensibil a realului cu adevărul mai pot avea o ţintă comună? Ar fi poate mai bine să nu stăruim prea mult asupra acestui talmeş-balmeş. Dar dai dovadă că eşti o fiinţă înzestrată cu raţiune dacă, tocmai dimpotrivă, începi să bănuieşti că filosofii nu taie firul în patru chiar degeaba, ci, dimpotrivă, crezi că trebuie să fi urmărit totuşi, ei, o ţintă cât de cât limpede, şi să aştepţi răbdător ca ei înşişi să-ţi divulge taina lor. Iat-o, de altfel, căci Schopenhauer nu prea ştie să ţină un secret: „În starea aceasta (starea estetică) suntem eliberaţi de nefericitul nostru eu.“ (Dann werden wir des leidigen Selbst entledigt (Die Welt als Wille und Vorstellung, III, § 38). Acest lucru, şi nimic altceva, ni se spunea când era vorba despre „manifestarea Ideii“: că trebuia să alungăm, pur şi simplu, nefericitul nostru eu. Dar nu este cazul să ne aşteptăm ca tocmai Hegel să ne explice motivul pe şleau; n-are chef să pună punctul pe i. Doar pentru că eul nu intră în concept, spune el, doar de aceea trebuie alungat fără milă; deoarece se pune de-a curmezişul inteligenţei. Schopenhauer este însă mai direct, mai curajos: el ne destăinuie că eul este sediul voinţei, al setei de existenţă, al vieţii fenomenale, aşadar al suferinţei şi al nesiguranţei universale. Scopul urmărit de Idee este slăbirea voinţei; dacă, din nenorocire, arta s-ar întâmpla s-o aţâţe, prin chiar acest fapt arta ar deveni duşmanul Ideii. Dar, slavă Domnului!, arta nu aţâţă câtuşi de puţin voinţa; ea ştie prea bine că de negarea voinţei şi a setei de a trăi atârnă însăşi existenţa şi manifestarea Ideii; ba încă arta însăşi este manifestarea acestei Idei; face, prin urmare, tot ce-i stă în putinţă – şi nu este de lepădat – pentru a ne elibera de al nostru leidige Selbst.
Desigur, nu în aceşti termeni se va exprima poezia franceză, de la Malherbe (care nu are nici cea mai vagă bănuială despre aşa ceva), până la Mallarmé (care ştie lucrurile foarte limpede), dar aceasta este gândirea care stă la temelia nenumăratelor acte rituale impuse poetului pentru a-i evita acestuia contactul cu „impurităţile“ eului; şi, oare, nu încearcă ea să scape de fulgerul şi trăznetul lui Platon şi ale Sfântului Augustin, care, pe bună dreptate, îi reproşau poeziei că nu este decât un aţâţător al voinţei, o exprimare a „eului“? Bineînţeles, această estetică nu este câtuşi de puţin originală; o regăsim la Atena, la Roma, la Alexandria, peste tot unde civilizaţiile anchilozate, sleite, cu instinctul vital istovit, desacralizaseră în întregime şi natura, şi gândirea, în beneficiul unei gândiri şi al unei naturi profane de la un capăt la altul, negăsind altă cale de a se sustrage terorii vidului decât călirea conştiinţei. Mai regăsim această estetică peste tot în Europa, începând cu Renaşterea. Dar nu este mai puţin adevărat că, în această estetică universală, poezia franceză s-a remarcat în mod special, croindu-şi un chip deosebit, printr-o adeziune exclusivă, printr-o supunere oarbă şi un acord fără cea mai mică urmă de rezervă mentală faţă de această viziune a spiritului care răspunde (aşa cum, din bun început, a ghicit) celor mai stricte exigenţe ale raţiunii. Vreau să vorbesc, printre altele, despre această tendinţă a gândirii noastre de a-i prefera, misterului, limpezimea, şi de a face ca universul să fie redus la nivelul înţelegerii omului de rând. „Literatură de a priorist, aşadar franceză prin excelenţă şi carteziană“, scrie André Gide referindu-se la Mallarmé.
Nu este cazul să examinăm aici motivele care au făcut ca secolul al XVII-lea francez să dea la iveală, în lumea Literelor, aceşti fioroşi a priori, investiţi cu puteri depline; nu este nici cazul să vedem dacă această hotărâre a avut urmări binefăcătoare sau dezastruoase asupra celor trei secole ulterioare de poezie franceză, nici dacă aceste urmări vor fi fost mai fericite în acele ţări care, deşi supunându-se aceleiaşi doctrine, au făcut-o cu mai puţin fanatism şi, eventual, chiar cu inima strânsă. Cu doctrina însăşi ne răfuim noi aici, descotorosind-o de toate acele consideraţii istorice care îi vor fi determinat amplitudinea, forţa, împrejurările, slăbiciunile şi excesele. Nu ne este necunoscut faptul că doctrina aceasta a trecut prin tot felul de crize şi de revoluţii, că nu şi-a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare, fie sub armura feudală, fie sub libertăţile burgheze. Actele rituale pe care ea le comandă s-au schimbat, fără îndoială, de mai multe ori, stavilele au fost interiorizate şi nu este prea uşor să recunoşti un acelaşi spirit în estetici aparent atât de diferite precum regula celor trei unităţi, pe de o parte, şi scrierea automată din zilele noastre, pe de alta. Şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în privinţa fondului; şi aici, şi acolo, tot „nefericitul eu“ al lui Schopenhauer urma să fie alungat, cu toate că acea epocă a clasicismului îl alungase de pe margine, în vreme ce epoca noastră o face din chiar străfundul ei.
S-ar putea ca acei critici literari care nu prididesc să-i reproşeze artei secolului al XIX-lea înclinaţia spre „individualism“ să mă contrazică spunându-mi că teoriile filosofilor nu fac nici cât o ceapă degerată, şi că niciodată lor nu le-a păsat de ceea ce gândeau despre artă un Hegel sau un Schopenhauer, ba chiar un Aristotel; dar ei nu mă conving. Îi cred pe cuvânt când spun că nu l-au citit nici pe Hegel, nici pe Schopenhauer, şi că niciodată n-au fost tulburaţi de problemele acestor Domni; nu le putem pune la îndoială sinceritatea. Dar nenorocirea face ca ideile filosofilor să plutească în aer, acolo unde ei înşişi le aruncaseră sau de unde le culeseseră (nu se ştie prea bine de ce anume este în stare aerul, şi, mai cu seamă, aerul timpului). Descoperim la critici – cu această diferenţă, totuşi, că ideile lor, câtuşi de puţin înrădăcinate în raţiunea pură, sunt mai degrabă sentimentale – descoperim deci aceeaşi oroare faţă de „nefericitul nostru eu“ şi aceeaşi aplecare spre experienţa medie, aceeaşi exigenţă a universalului şi a „valorilor veşnice“. Dacă sunt îndeobşte mai îngăduitori decât filosoful este pentru că sunt mai prost echipaţi decât acesta, mai sensibili la „succes“ şi, uneori, din fericire, mai artişti. Ei nu-şi dau seama de contradicţie şi nu au habar de pericolul de care se tem; doar simt că supunerea oarbă la exigenţele logicului nu este lipsită de pericole; au înţeles că trebuie să-ţi păstrezi supleţea, să faci adâncă plecăciune în faţa „adevărurilor veşnice“, dar că nu este cazul să priveşti cu lupa dacă aceste adevăruri sunt îndeplinite întocmai. Şi poetul, la rându-i, se mişcă în acest mediu elastic, ghidându-se mai degrabă după „instinctul“ său decât după raţiune şi lăsându-le filosofilor grija de a se pune de acord cu Ideea. „Mă tem, Doamne iartă-mă!, că poetul trebuie să fie cât de cât prostănac“, spunea cel mai inteligent dintre poeţii ruşi, Puşkin; şi să nu fie, oare, de mirare că poetul cel mai important dintre toţi datorită inteligenţei sale critice, după cum ni se spune, este de aceeaşi părere, ba chiar o şi proclamă? „Or, marea poezie, spune Baudelaire (Œuvres posthumes, Compte rendu du Prométhée délivré, de M. de Senneville), este, prin chiar natura ei, prostănacă (subliniat de Baudelaire), ea crede şi tocmai acest lucru îi conferă forţă şi o încununează cu glorie. Nu cumva să confundaţi vreodată fantomele raţiunii cu fantomele imaginaţiei; cele dintâi sunt nişte ecuaţii, iar acestea din urmă fiinţe şi amintiri.“
Dar nu toată lumea poate avea norocul de a fi prostănac, pur şi simplu. Se întâmplă uneori ca un mare artist, cu toate că prost (de vreme ce aceasta este condiţia esenţială a marii poezii), să fie şi cât se poate de inteligent. El vede limpede încotro îl îndreaptă experienţa lui adâncă (instinct, inspiraţie, harul Domnului, şi altele asemenea), dar tot aşa de limpede vede şi că ea nu se potriveşte cu ideea pe care şi-o face despre această experienţă. E deştept; are deci scrupule. E deştept; nu poate deci suporta contradicţia, şi nici să se vadă ţinând partea ba a poeziei, ba a ceea ce crede el că ar fi ea. E deştept; aruncă deci o privire lipsită de candoare în tainele meseriei lui: „I se arată, oare, publicului – azi înnebunit, nepăsător mâine – şmecheriile meseriei? I se explică, oare, retuşurile şi variantele improvizate…, ori în ce măsură instinctul şi sinceritatea se amestecă în rubricile şi în şarlatanismul indispensabil amalgamului operei? I se dezvăluie, oare, toate zdrenţele, fardurile, scripeţii, lanţurile, pocăinţele, mâzgăliturile începuturilor, pe scurt toate ororile care alcătuiesc altarul artei?“ Iată la ce triste constatări ajunge un poet care n-are norocul de a fi prostănac şi care ar da tot ce are mai de preţ pentru a fi astfel, şi căruia îi este ruşine de dorinţa lui. Ar vrea să înlăture acest conflict; dar, pe măsură ce se străduie să-l înlăture, îl şi provoacă. În acest dialog tăcut al sufletului cu el însuşi se duce o sumbră bătălie între ceea ce crede poetul şi ceea ce, în străfundul lui, se ruşinează de faptul de a crede. Inteligenţa nu poate să-şi lase acasă arme, dovezi, raţionamente când înfruntă un adversar înrăit, de partea căruia se află dreptul, dacă nu chiar, întotdeauna, şi forţa. Ajunge ca poetul să se aplece spre „lucrul extrem“, ajunge ca el să simtă ivindu-se în el „clarvăzătorul“, starea de transă, „idioţenia“ şi, deîndată, va şi începe să cultive în el acest fel de rezistenţă pe care i-o pune la îndemână inteligenţa sa „firească“. Dar pe măsură ce este dus de val, iar rezistenţa îi este învinsă, creşte în el conştiinţa mijloacelor potrivite ca s-o fortifice ori măcar, la nevoie, să-i simuleze prezenţa. Este clipa în care se face simţită nevoia urgentă a filosofiei, clipa în care i se cere „filosofiei artei“ să vină în ajutor fără să i se pună condiţii. Desigur, ajutorul acesta nu va fi negociat; cum ai apucat să-i pronunţi numele, filosofia şi apare, darnică în sfaturi şi consolări pe care le-a mai servit şi altor navigatori în pericol. Într-un asemenea moment ne oferă Baudelaire, liniştit până una, alta, textul acesta luat cu împrumut – fără să-l numească – de la Poe, text pe care nu ne vine la îndemână să-l denumim un „plagiat“, Baudelaire crezând atât de puternic în aceste idei, încât, după spusa lui Valéry, îşi închipuia că ar fi chiar ale sale:
„«Intelectul pur ţinteşte Adevărul, Gustul ne arată Frumuseţea, Simţul Moral ne predică Datoria. Este drept că simţul valorilor medii are conexiuni lăuntrice cu cele două extreme şi că nu-l separă de Simţul Moral decât o diferenţă atât de neînsemnată, încât Aristotel nu a pregetat să aşeze în rândul virtuţilor câteva dintre operaţiile sale mai delicate. Totodată, ceea ce îl exasperează cel mai mult pe omul de gust în spectacolul viciului sunt sluţenia acestuia şi lipsa lui de proporţii. Viciul atacă dreptatea şi adevărul, răscoleşte intelectul şi conştiinţa; dar, în măsura în care jigneşte armonia, ca disonanţă, el va răni îndeosebi anumite spirite poetice; şi nu cred că ar fi prea scandalos să considerăm că orice abatere de la morală, de la frumosul moral, este un fel de greşeală împotriva ritmului şi a prozodiei universale.» Şi mai departe: «În felul acesta, principiul poeziei constă… într-un entuziasm, într-o răpire a sufletului; entuziasm total independent de pasiune… Căci pasiunea este ceva firesc, prea firesc pentru a nu introduce un ton aspru, strident în domeniul Frumuseţii pure; este prea familiară şi prea violentă pentru a nu scandaliza dorinţele pure, gingaşele melancolii şi nobilele disperări care îşi duc traiul pe plaiurile supranaturale ale Poeziei.»“
Să fie, oare, Baudelaire cel care vorbeşte în felul acesta? Sau Poe? Ori poate Hegel? Ori însăşi Raţiunea? Se înţelege de la sine că este greu să te pronunţi. Tonul este atât de solemn, atât de dogmatic, ba chiar este citat şi Aristotel! Sper că nu ni se va mai face reproşul că, à propos de poezie, vom fi pomenit şi filosofia idealistă; nu ni se va mai spune, sper, că gândirea ieşită din experienţa poetului nu are nimic de-a face cu aceea a metafizicienilor!… Căci ce altceva vrea să spună acest text atunci când alungă entuziasmul şi pasiunea „firească“, dacă nu că arta trebuie să ne elibereze de nefericitul nostru eu? Şi ce, anume, exprimă acest text, de la un capăt la altul, dacă nu tocmai convingerea că este „o oglindire sensibilă a ideii“?
Fără îndoială, poetul ştie prea bine că domeniul său implică dorinţe, melancolii şi disperări; el ştie că începutul poeziei se află „în entuziasm, într-o răpire a sufletului“; dar – adăugând că dorinţele, melancolia şi disperarea trebuie să fie nobile, iar nu fireşti, că entuziasmul şi răpirea sufletului trebuie să evite pasiunea şi violenţa, precum şi „tonalităţile aspre, stridente“, toate sluţeniile şi lipsa de proporţii ale „eului“, din teama de a nu scandaliza ideea şi a vătăma ritmul prozodia universale – ce mai păstrează el, oare, din acest ritm şi din această prozodie? Avem de-a face aici cu o impresie atât de înţeleaptă, cu o impresie atât de pură a ortodoxiei filosofice, încât admiraţia acordată acestui text nu mă surprinde câtuşi de puţin; ceea ce mă surprinde însă este faptul că toată lumea a acceptat cu atâta uşurinţă că acest text ar fi fost scris de Baudelaire; că s-a crezut cu atâta uşurătate că el exprima gândirea sa autentică; dar nici descoperirea „plagiatului“ n-a descurajat pe nimeni, n-a deschis ochii nimănuia. Autorul Florilor Răului să vorbească despre viciu ca despre o „greşeală“ împotriva ritmului!, despre sluţenie şi lipsa de proporţii ca despre un păcat împotriva prozodiei!, căzând în genunchi în faţa Simţului Moral!, ba chiar citându-l pe Aristotel! Chiar şi cu mai puţin te-ai putea îndoi. Însă, pe de altă parte, sare în ochi că acest text nu este unic în felul său; nu doar că Baudelaire ţine la el, şi încă atât de mult, încât îl publică de două ori – şi în Art Romantique, şi în studiul său despre Poe –, dar se şi grăbeşte să reia acest punct de vedere îngroşându-l din ce în ce, cu o furie care depăşeşte mult ţinta pe care îşi propusese s-o atingă. Oricât de „insolit“ ar fi textul, nu-i poţi pune la îndoială sinceritatea decât atacând întreg „complexul critic“ al lui Baudelaire şi nemaivăzând în el decât cea mai extraordinară edificare a sinelui de către sine, fără să-i înţelegi, din capul locului, prea bine ţelul: apărare? disimulare?
Trebuie, prin urmare, să-i acorzi încredere. Dar gândul ne dă ghes cu încăpăţânare: de ce, oare, Baudelaire nu numai că a făcut loc, în opera lui, unor elemente contradictorii, antagonice, ireductibile la gândirea ortodoxă pe care o propovăduieşte (sluţenia, lipsa de proporţii, pasiunea, entuziasmul şi violenţa – toate fireşti), ci – iar acest lucru este cel mai important – a ţinut să-şi justifice gestul, ba încă într-un fel care să nu lase nici urmă de îndoială, fără a renunţa, totuşi, la prima sa atitudine, încărcându-şi astfel umerii cu cele mai groaznice neajunsuri. Însuşi viciul, această dublă greşeală împotriva moralei şi a gustului, se lăfăie în acest text, se justifică şi încearcă să atingă primatul spiritual; şi nu doar firescul acţionează aici, în pofida Ideii, ci şi sălbatecul, vreau să spun firescul în libertate şi nevinovat de libertatea sa. Iar mai grav este că faptul că avem de-a face cu un fel de convingere şi cu un accent personal de care duce lipsă atitudinea ţeapănă şi academică pe care o luase cu împrumut de la Poe. Desigur, poeţii sunt nişte fiinţe frivole. Ei nu pot să-şi ascundă mereu prostia. Li se întâmplă să dea glas la ceea ce filosofii n-ar fi spus niciodată: gânduri stranii, enigmatice, fără să bănuiască măcar contradicţiile pe care acestea le ascund, fără măcar să-şi dea seama că au dărâmat ceea ce tocmai edificaseră mai adineaori cu atâta osteneală şi cu atâta curaj. Iată ce scrie Gérard de Nerval: „Inspiraţia a intrat în mine ca o muză cu vorbe aurite; a dispărut ca o Pitie, scoţând urlete de durere.“.
Iar Baudelaire, la fel de liniştit, poate să scrie, de pildă: „Beţia artei este mai potrivită decât orice altceva să arunce un văl asupra groazei Abisului.“ Ce înseamnă asta? Nici Hegel, nici Kant, nici Schopenhauer nu ne-au vorbit de vreun abis, şi cu atât mai puţin de unul care ar continua să existe după împăcarea adevărului cu realitatea; „realitatea fără concept, ne spune Hegel, este neantul“. Niciunul dintre ei nu s-a gândit că Muza cu vorbe aurite (oglindire limpede şi sensibilă a Ideii) ar fi putut să se transforme într-o Pitie, de vreme ce gemetele nu se pot ridica nicidecum până la concept. Însăşi ideea unei metamorfoze a Frumuseţii li s-a părut de neconceput; căci ce raport, ce trăsătură comună poate fi găsită între Muză şi Pitia, între realitate şi neant? Dacă un asemenea raport ar putea fi conceput, ce ar mai rămâne, oare, din adevăr şi din frumos?
După cum se vede, filosofia este incapabilă să admită existenţa Abisului, a Pitiei; cât despre poet, el este incapabil, în pofida „bunei sale voinţe“, de a le înlătura din drama lui. Nu că s-ar crampona de ele; îi provoacă oroare, iar, pentru a se păzi de ele, recurge la vrăji, la incantaţiile Ideii, pe care o învaţă pe dinafară şi pe care o tot repetă ca un papagal savant. Dar, când ai ajuns într-o asemenea stare, incantaţiile Ideii se dovedesc neputincioase. Aşa cum îi stă în obicei, filosofia aduce depline consolări, liniştindu-i şi îmbărbătându-i, doar acelora a căror încredere nu fusese pusă la încercare de cine ştie ce rană ascunsă; dar dacă încrederea a fost cumva zdruncinată, atunci niciunul din aceste „farmece“ nu va putea s-o refacă. Nu este mai puţin adevărat că lipsa de încredere în farmece „revoltă intelectul şi conştiinţa“. Ce-i mai rămâne, aşadar, de făcut poetului inteligent care nu se poate împiedica să fie poet, dar nu se poate împiedica nici să fie inteligent? S-ar putea să-i fie cu neputinţă să se hotărască să-şi jignească intelectul şi conştiinţa, oricum ai lua-o, iar criza să rămână fără soluţie. Dar s-ar putea, de asemenea, ca faptul să fie posibil, de n-ar fi decât în parte şi din când în când. Ni s-a spus mereu şi de către toată lumea că, orice am face, cunoaşterea intuitivă este larvară, bolborositoare, „leşinândă“, incapabilă de a se ridica până la concept; dar nu ni s-a spus că, dacă din întâmplare ar putea să se ridice până acolo, nu i s-ar îngădui s-o facă. Trebuie neapărat ca ea să rămână larvară, trebuie ca ea să cadă la pământ în faţa conceptului; prea multe forţe au interesul să menţină această neputinţă, fie prin persuasiune, dacă se poate, fie prin constrângere, dacă este necesar. Cum ar putea, aşadar, poetul ameninţat cu ridicolul, cu blamul sau cu azilul de nebuni, să nu-şi invoce ortodoxia? Dar cum să dea glas la ceea ce nu resimte? În felul acesta, el înlocuieşte convingerea de care duce lipsă prin ridicarea vocii, golul sentimentului adevărat – prin accese de isterie; nu mai este vorba de a se convinge pe sine însuşi, cât mai ales de a-i convinge pe ceilalţi. Atunci, şi numai atunci, forţată să ascundă falia devenită prea vizibilă între a fi şi a părea, conştiinţa se dezice de încercarea disperată a unei schimbări a sinelui, dar se agită să nu lase la vedere nimic din ce-ar putea-o diminua, exagerând în ochii celorlalţi o putere în care n-a încetat să creadă ea însăşi şi care atinge proporţiile mitului [1].
Trebuie să fii nespus de inteligent ca să duci la capăt o asemenea întreprindere. Iar Baudelaire este cât se poate de inteligent. Şi, fără îndoială, tot sub semnul mitului va trebui să luăm în considerare, în forma lui cea mai subtilă, spiritul critic al lui Baudelaire.
Notă:
[1] Întrebuinţăm aici cuvântul mit în lipsa altuia mai potrivit. Dar el trebuie luat în sensul laic, profan, al unei forţe lipsite de conţinut, pur imaginară – adică exact contrarul mitului în sensul sacru.
Referinţa originală:
Benjamin Fondane – Baudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, chap. III, pp. 33-44.
Pentru a cita acest articol: Restitutio Benjamin Fondane – http://fondane.wordpress.comGratias agimus.
I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.■ Premiile ELEUSIS | Iaşi, 13-14 noiembrie 2009 ■
6 novembre 2009 § Poster un commentaire
Fondane y sera.

Gratias agimus.
I enjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.















































