© The Saul Steinberg Foundation

.

.

În lumea profesorilor, viaţa nu curge deosebit, ca râul de slove pe albia cărţii. Nu se deosibeşte adeseori mintea unui învăţat de instinctul porcului pur şi de sfincterul raţei, decât în lauda orăteniilor din curte. Luminişul de fildeş al paginii albe, contemplată la flacăra lămpii de studiu, nu şi-a prins claritatea selenară măcar pe fruntea boltită de hârtie, necum să intre dincolo de frizură şi să rectifice rafinând-o, pornirea de sălbătecie a brutei moştenite.

.

© The Saul Steinberg Foundation

.

S-ar părea că reflecţiunea şi reveria dezarmează fiara şi strămută molecula primară într-o ambianţă serafică, derivând celula ca la călugări, către un neant şi intercalând-o ca o notă fină într-un sens de portativ muzical. Organele fizice agresive se resorb de intelect, şi trupul se transfigurează dogorât de o continuă arşiţă nocturnă, rece, de Cale Lactee. La un grad sau altul, fiecare inteligenţă, târâtoare prin povara stâncoasă a cărţilor şi a ideilor, este atinsă de acel morb sideral, cu care începe era cuviinţei, a smereniei şi abnegaţiei, cu indiferenţa ei pentru bunurile strict animale.

De aceea o viaţă de intelectual nu trebuie subt niciun unghi să se asemene cu viaţa unui vierme, care mai are câteva mii ani până să se ridice din coadă în picioare şi din smârcul bălos în biblioteca uscată. Rezerva cerebrală povăţuieşte bunătatea şi mila, dragostea şi bunăvoinţa, măsura şi lepădarea de acel sentiment de care bestia trufiei nu se împiedică, al clevetitei recunoştinţe, starea morală pesemne antifilosofică pentru veneticii tardivi şi senilii imperialismului senzual.

.

.

.©

•  Text : Tudor Arghezi – „Universitare“ (fragment), publicat în „Adevărul literar şi artistic“, anul IX, nr. 523, 14 decembrie 1930, p. 3; republicat în Scrieri, 22, Proze [Pravilă de morală practică, III], Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, p. 99-102.

• Imagini : Saul Steinberg – The Line, 1954 | The Saul Steinberg Foundation |

.

.

Pentru a cita acest articol :
RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE

.

.

© Luiza Palanciuc | Arghezi : ainsi va la vie | 2012

.

.

Se va şopti pe undeva, cu întristare, de sfârşitul lamentabil al congresului profesorilor universitari?…

Aceşti anemiaţi ai vieţii, oameni care cu bună ştiinţă şi-au suprimat instincte, şi-au cultivat virtuţi, şi-au dezvoltat aptitudini insolite, au hotărât să se adune laolaltă. Nalţi şi palizi, cu scânteia odihnind tristă în adâncul negru al privirilor obişnuite să vegheze subt lampă, sfioşi din inexperienţa braţelor, delicaţi din completă dezinteresare faţă de vanităţile şi poftele vulgare, nobili prin morala care-i face să urmărească mai departe dezinteresat un joc de cifre sau de formule, chiar după ce fabricile purcese din caietele lor creează averi noi şi noi financiari – aşa puteau fi închipuiţi, venind la Bucureşti din patru colţuri de ţară, profesorii universitari, marii preoţi şi generalisimi ai Ideii.

Vă înşelaţi!…

Cei mai mulţi, când nu sunt cretini ai lui Dumnezeu, sunt agenţi electorali care stau cu scârbă în faţa studenţilor, şi pândesc întâia schimbare de guvern ca să plece în misii diplomatice sau ,,ştiinţifice“ prin lume. Majoritatea nu intră în librărie decât pentru a cere conturile operei lor didactice, întocmite pentru bani, câştigul moşiei lor compilate. Cei mai mulţi au înfăţişare de meşteşugari sau de negustori şi sunt mofluzi că nu au voie să-şi ţie cursul în teroarea băţului. Figurile tinere şi distinse au acest caracter din nodul cravatei, perfecţia dungii la pantaloni şi briliantina frizurii ­– şi sabotează pe toţi concurenţii de celelalte bresle, mai puţin cotate, arma şi magistratura, în familiile vechi cu o pădure şi o fată de măritat.

E semnificativ că, de la Nicolae Iorga, adică de mai bine de un sfert de veac, n-a mai apărut o figură proeminentă în Universitate şi profesorii universitari au rămas anonimi ca broaştele-ntr-un zmârc, încălecându-se şi înlocuindu-se în beznă.

Scandalul în care s-a închis congresul acestei aglomeraţii sinistre – virtual, congresul se ţine şi acum, căci preşedintele a fugit în timpul unei încăierări! – nu uimeşte decât pe cei care n-au avut prilejul să verifice încă pe mahalagiii culturii române.

De unde s-a tras bătaia?…

Dintr-o chestie metafizică: oare profesorii universitari din Cluj, Cernăuţi şi Chişinău să fie ei siliţi să trăiască chiar în Cluj, Cernăuţi şi Chişinău, lângă şcoala, cărţile şi elevii lor?… Nu ar fi mai bine să rămânem cu toţi aici la Bucureşti, să mai bem câte o bere, la „Piccadily“? La Chişinău plecăm în zilele de ploaie, iar, până la sosirea trenului întârziat, seminariile să fie privegheate de Ioniţă, omul de serviciu.

S-a adus şi un argument: un profesor universitar când este incapabil, rămâne incapabil chiar dacă stă la catedra de la Cernăuţi.

S-a adus şi o pildă: Hasdeu locuia la… Câmpina şi avea cursul la Bucureşti!…

Nimănuia nu i-a trecut prin minte că profesorul incapabil trebuie trimis la serviciile primăriei şi că Hasdeu, tocmai spre a putea lucra, fugise din Bucureşti!

Mai e nevoie să adăugăm că acei câţiva profesori universitari care au avut brusc revelaţia ruşinii s-au strecurat afară din „congres“ ca să plângă în bibliotecile lor şi că-n fruntea mahalagiilor a fost Mihalache Dragomirescu?

.

.

©

• Text : Tudor Arghezi – „Mahalagiii culturii“, publicat în „Bilete de papagal“, nr. 106, 10 iunie 1928, p. 3 [semnătura: B. de P.]; republicat în Scrieri, 40, Proze [Tablete de cronicar, 1927 – 1932], Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p. 108-109.

• Crochiu : Luiza Palanciuc – Arghezi: ainsi va la vie, 2012.

.

.

Pentru a cita acest articol :
RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE
.
.

© Luiza Palanciuc | Virgil Mazilescu : va fi linişte | 2012

.

.

Un vers de Virgil Mazilescu: „vorbeşte limpede şi vei fi mâine stăpânul lumii“. Virgil Mazilescu nu vorbea limpede şi nu a fost niciodată stăpânul lumii. Cu toate acestea, Virgil Mazilescu vorbea foarte limpede şi a fost nu o dată stăpânul lumii. De câte ori îşi recita câte o poezie, el era stăpânul lumii. Nu totdeauna erai dispus să-l asculţi, dar nu era scăpare şi de fiecare dată erai subjugat chiar dacă nu o auzeai pentru prima oară. Avea atunci Virgil Mazilescu o autoritate, o siguranţă absolut suverană. Poezia lui e o poezie de o rară precizie. Deşi, cum spune Eugen Negrici în postfaţa (excelentă) la va fi linişte va fi seară, versurile lui Mazilescu „se opresc mereu şi inexplicabil (ca într-un lapsus intermitent) ori (se) suspendă agăţate de cele mai neaşteptate părţi de propoziţie sau de cuvânt“, ele sunt definitive, irevocabile, stăpânitoare. Niciun cuvânt nu mai poate fi dislocat, nicio repetiţie, niciun clişeu verbal nu e fără rost ori de prisos; „am prevăzut totul până în cele mai mici amănunte“.

Îmi amintesc cum, mergând împreună pe Calea Victoriei, el recitindu-mi întâia oară poezia respectivă (din care am luat precedentul citat), ne pregăteam să traversăm, dar semaforul tocmai trecuse pe roşu în momentul rostirii versului următor: „şi piciorul retrage-ţi piciorul şi întâmpină zeii“. Aş putea să explic de ce m-a frapat atât de tare versul acesta, l-aş putea comenta pe larg, dar nu cred că e nevoie (de altminteri, aşa sunt mai toate versurile lui).

Lipsa de punctuaţie (nu chiar totdeauna consecventă) şi lipsa majusculelor în poezia lui Mazilescu nu e deloc un simplu efect grafic imputabil unei vechi mode sau unui neconformism de suprafaţă, ci are un caracter funcţional, necesar în poetica lui. Cuvintele şi ordinea lor transcriu la el nişte stări de suflet şi nişte realităţi perceptuale atât de pregnante, atât de garantate existenţial, încât punerea lor la punct gramaticală nu ar aduce decât o precizare superfluă, ba chiar restrictivă. Cuvintele şi frazarea capătă la el o sarcină maximă tocmai prin reducerea flexiunii la minimum şi a punctuaţiei la zero. Sintaxa lui nu urmează logica gramaticală, ci o cu totul altă logică, constrângătoare, ineludabilă, pe care nu ştiu cum să o numesc. În tot cazul, atent privită, gramatica lui Mazilescu se dovedeşte ireproşabilă. Mai mult: singura posibilă.

Mărturiseam că nu ştiu cum să numesc acea logică, atât de strictă, căreia i se supune lirismul lui Virgil Mazilescu. Dacă aş numi-o logică a sentimentelor, ar fi exact, dar insuficient. Nu mă deranjează banalitatea formulei; nici nu e destul de banală ca să poată fi întru totul adevărată. Cred că ar fi mai bună chiar aceasta: logică a supunerii. Nu a supunerii la destin (deşi este); nici, coborând la un plan mai palpabil („pe dracu administratorule eu sunt realitatea bă realitatea palpabilă“), nici, aşadar, „supunerea la obiect“ (deşi este); ci a supunerii la poezie. Şi formula asta e banală, dar spune mai mult. Virgil Mazilescu mărturisea că nu ştie ce se întâmplă cu el când îşi compune versurile, că se pomeneşte pur şi simplu compunându-le; uneori la masă cu alţii, în plină conversaţie, începeau să-l sâcâie în minte; zicea că nici nu le înţelegea totdeauna prea bine (deşi sunt, repet, de o straşnică precizie). Era totdeauna uimit de poezia pe care o făcea. „Îi venea“, pur şi simplu. Goethe spunea despre propria lui elaborare poetică: „ES dichtet“ (SE face poezia). Evident, orice poet creează după o „inspiraţie“; dar niciun poet nu creează în totală inocenţă, ci şlefuieşte, prelucrează produsul primului impuls; de multe ori acesta e inform şi pretinde o căutare, cu ezitări şi reveniri, deseori dificile, penibile. Acestea merg de regulă în sensul perfecţiunii. Evident, nici Mazilescu nu era chiar inocent, evident,  îşi „prelucra“ şi el poeziile, dar o făcea în sensul „imperfecţiunii“, în sensul luxării debitului poetic; era mai curând o operaţie de organizare a tăcerilor, a suspensiilor, a eludărilor. Greşeam adineaori: nici de o logică a supunerii nu e vorba, ci propriu-zis de una a spunerii. În asta consta marea, extraordinara lui artă. Aş prefera de altminteri să evit epitetul „mare“, nu din prudenţă, nu, vai de mine, din preţuire moderată (din contra), dar epitetul e prea lipsit de determinări, spunând prea mult, nu spune destul. Era un poet extraordinar. Poezia lui e de o inteligenţă extraordinară. De o profunzime extraordinară. De o frumuseţe extraordinară. Aşa cum e şi poezia lui Daniel Turcea, cum e şi poezia lui Nichita Stănescu. Sigur, se pot spune cuvintele acestea despre foarte mulţi poeţi, dar despre fiecare numai cu privire la unicitatea fiecăruia. Fiecare poet adevărat este o apariţie extraordinară, un miracol. Spun banalităţi, evident. Dar gândiţi-vă cât de imens de tulburătoare sunt aceste banalităţi dacă le realizăm în infinitul lor înţeles şi dacă ar avea toate consecinţele pe care ar trebui să le aibă în planul imediatului. Cine ştie? Poate că e mai bine că nu le au; poate ştie Cineva de ce e mai bine să nu le aibă. În planul celălalt au toate consecinţele şi ştim, noi ştim, cât sunt de bune. Cât sunt de bune pentru noi, aceştia, pentru noi lumea.

Am vorbit de arta lui Virgil Mazilescu, adică de meşteşugul lui, de care era fireşte conştient şi responsabil, oricât de mult se mira de rezultat. Dar de poezia care se făcea prin el, adică de ceea ce e propriu-zis creaţia, era inocent şi iresponsabil. Cum iresponsabil (şi în fond inocent) era şi în viaţă. Câţi nu l-au blamat pentru asta! Doamne! Nu era nimic de făcut. Fatalitatea geniului său (geniului rău? geniului bun?) îl ducea implacabil pe drumul pe care a mers şi pe care în ultima vreme şi l-a accelerat cu bună ştiinţă.

Daniel Turcea, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu (vorbesc aici numai de contemporanii noştri, de aceştia pe care-i întâlneam, cu care vorbeam); ce stranie, ce strânsă, ce înspăimântătoare legătură între poezie şi moarte! Eram informaţi cu toţii că viaţa acestora trei nu mai ţinea decât de un fir subţiat până la imaterialitate, dar ce fulgeraţi am fost de fiece dată la vestea totuşi abruptă şi incredibilă a morţii lor! Câteşitrei se îndreptau către ea, din ce în ce mai aproape, mai degrabă şi mai presimţitor, făcând poezie şi din aceasta. Cu inima din ce în ce mai strânsă îmi venea în ultima vreme să-i strig lui Virgil Mazilescu acest distih al său: „mă copilul meu mă străinul meu mă / unde te duci tu mă“. El mi-ar putea acum răspunde (chiar aşa îmi şi răspunde, o simt): „gândeşte-te la mine / în spaţiul cel mai umilit / te-am sărutat eu mortul“.

Acum doarme la doi paşi de Daniel Turcea, în cimitirul Mănăstirii Cernica. Mormântul lui e sub un pom mare şi rămuros, iar în imediata lui apropiere e o fântână. Ca în grădina Paradisului din poezia persană. Privindu-l, mi-am amintit de versul lui Baudelaire: Toujours le tombeau comprendra le poète.

De-acum înainte, pentru el, va fi mereu linişte şi va fi mereu seară.

.

.

©

• Text : Alexandru Paleologu – „Va fi linişte va fi seară“, în revista România Literară, nr. 33, 16 august 1984 | Mulţumiri Domnului Theodor Paleologu |

• Crochiu : Luiza Palanciuc, Virgil Mazilescu : va fi linişte, 2012.

.

.

Pentru a cita acest articol :
RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE

.

.

© Luiza Palanciuc | Dan Sluşanschi : traces hors-piste | 2012

.

.

Longtemps, nous sommes allés l’écouter comme si nous allions écouter l’oracle. Point de raideur, pour autant, ni ankylose d’esprit, ni injonctions scolaires. Mais une sagacité débonnaire, paternelle, quelquefois attendrie à nous voir – trois-quatre pèlerins, par un froid de canard, à huit heures du matin, dans cette salle obscure du troisième étage – désireux de peaufiner notre grec ou notre latin. Et nulle disjonction entre le geste de transmettre et celui d’ouvrir : les chemins du savoir, les passages du cœur, en une étreinte amoureuse. Aujourd’hui, toutes ces traces hors-piste nous manquent. Douloureusement.

LP

.

.

Dan Sluşanschi

(1943 – 2008)

| interviu, aprilie 2008 |

.

.

Ştefan Ionescu-Berechet :

Domnule profesor, ce v-a atras către limbile clasice şi ce importanţă mai au ele în veacul al XXI-lea?

Dan Sluşanschi :

Cei care vin către Limbile Clasice sunt şi nu sunt un caz particular: pe vremuri, exista, în Bucureşti, un liceu aparte, la care puteau merge cei care se socoteau hărăziţi unei vieţi sub semnul Clasicismului, şi puţini au fost cei care au regretat acest atu deosebit, de a-i putea citi pe Horaţiu sau pe Homer în limba lor. Ba, aş cuteza să spun că bucuria cea mare este aceea de a putea citi şi Noul Testament în originalul lui grecesc: te afli, astfel, mult mai aproape de lumină… Dar să nu vorbesc despre alţii: pe mine, unul, a ajuns să mă atragă către carte, în general, şi către limbile clasice, în special, mai întâi atmosfera de acasă, din familia noastră, mare iubitoare de munte, de frumos, de muzică, de arte frumoase şi, mai cu seamă, de marile cărţi ale omenirii. Iar o bună parte din acestea sunt cele ale culturii clasice europene, cu originalul în greceşte şi în latineşte. Prin urmare, pe când nu se mai făcea deloc carte latină în gimnaziu şi în liceu (între 1948 şi 1956), părinţii mei s-au prins să mă înveţe latineşte, pe lângă franceză, germană, sau engleză. Apoi, l-am avut drept dar de la Dumnezeu pe marele nostru profesor de latină, domnul Daniel Ganea, şcolit în Franţa, apropiat prieten al domnului Gheorghe Guţu şi mare iubitor de bună literatură română, latină şi franceză. Aşa că, în anul de graţie 1960, când toată lumea credea că nu mai are nici un rost să înveţi latineşte prin ţara aceasta copleşită de un soi de amoc al urâtului, unii „nebuni“, ca noi, păşeam în Universitate tocmai spre a ne îndrepta paşii înspre Tărâmul „inutil“ al Frumosului în sine. Mare bucurie de suflet, pentru o viaţă întreagă, pentru că, în văzduhul lui am întâlnit, cu adevărat, duhul clasicilor – cuprinsul necrezut de bogat al regulilor de viaţă şi de suflet care ne puteau îndruma, având mai puţine şanse să ne lăsăm amăgiţi de felurite „zădărnicii“.

Ştefan Ionescu-Berechet :

Ce repere spirituale v-a oferit studiul clasicilor?

Dan Sluşanschi :

Şcoala urmată de noi, după liceul de până prin 1960 şi până la finele facultăţii, în 1965, era complet şi copleşitor atee, izolând cu totul Teologia de celelalte facultăţi umaniste, ba chiar şi între Filologie, Drept şi Filosofie era învrâstat un gard ideologic şi propagandistic care să ne ţină departe de orice legătură oficială între părţile organice, care alcătuiau, odinioară, educaţia morală, juridică şi culturală a omului bine crescut. Am avut însă norocul să ne instruiască şi în temeiurile spirituale ale Antichităţii, nu numai în cele lingvistice sau estetice, câţiva maeştri, ca Aram Frenkian, Cicerone Poghirc, sau Petru Creţia, iar, de la aceştia, am învăţat, pe tăcute, ce însemna pentru elini, sau pentru latini, rigurozitatea spiritului, onestitatea caracterului şi nevoia de a căuta mereu nu numai Frumosul, ci, mai cu seamă, Binele. Iar, în acele vremuri, care acum par şterse din cartea istoriei moderne a românilor, o atare fericită îmbinare se arăta a fi hrana sufletească în stare să ne facă să-l pătrundem pe Platon, pe Aristotel, sau pe Epictet, să-l iubim pe Homer, pe Virgiliu sau pe Horaţiu şi să-i urmărim, cu prudenţă, pe Herodot, pe Cicero sau pe Titus Livius. Şcoala minţii ne-a ţinut mereu deschisă poarta sufletului, învăţată, mai cu seamă, de la bunicile noastre, păstrătoare ale tainelor neamului, pe vremea când a merge statornic la biserică era o primejdie zilnică. Trebuie să ai crez lăuntric puternic

Ştefan Ionescu-Berechet :

De unde vine oare „teama“ aşa-zisei societăţi civile faţă de prezenţa în şcoli a Religiei şi a icoanelor?

Dan Sluşanschi :

Pica purtată icoanei are rădăcini vechi şi stricătoare de suflet, manifestate în cele mai diverse feluri. Nu are rost să mai vorbesc de „activiştii“ rămaşi fără „activitate“: în bună măsură, e vorba de oameni care ştiu prea bine că nu-i mai pot manevra oricum pe acei semeni ai lor, care au o educaţie religioasă puternică şi indestructibilă. Or, aceasta se face din familie şi din şcoala mică, acasă, la grădiniţă, în clasele primare. Aşa-zisul „liberalism“ în materie de credinţă se arată a fi, în fapt, tentativa impunerii unui „libertinism“, care poate duce la orice. Un om cu un crez lăuntric puternic nu se apucă de droguri, de afaceri veroase, nu o ia pe tot felul de alte căi ale întunericului spiritual, ci tânjeşte mereu după lumină, care izvorăşte nu numai din cărţi, ci şi din icoană. Un copil care a fost învăţat de mic să ridice o rugă plecată pentru binele altuia, mai mult decât pentru al său propriu, şi să o închine la icoana sa de suflet are mai multe şanse să ajungă un om curat şi cu respectul altuia. Oricât ar fi el de „contemporan“, un om de calitate nu poate să nu fi învăţat să plece genunchiul dinaintea Celor de Sus. Smerenia şi închinarea faţă de Bine sunt semnele omului cu suflet înalt, fie el şi cel mai simplu truditor, nu numai un cărturar sau un mare învăţat, hârşit în ştiinţele lumii. Din câte am văzut eu, disputa asupra icoanelor din şcoli a fost stârnită mai degrabă de o seamă de personaje care se tem ca tinerii, adesea chiar copiii lor, să nu ajungă să-i judece pentru faptele, vorbele, şi, în general, comportamentul sau apucăturile lor. Diversele devieri de viaţă sexuală sau morală nasc o nespusă cerbicie în a-i învinui pe alţii că îi acuză şi, parcă, îi discriminează pe împricinaţi: trăim, vai, într-o lume perversă. Dar om şi cetăţean „ca lumea“ nu eşti decât dacă, ajuns pe lume şi între cei din jur, respecţi poruncile de bază ale vieţuirii omeneşti, şi, mai cu seamă, cea de a unsprezecea poruncă, aceea a iubirii. Dacă ai înţeles adânc aceasta, nu te mai repezi să cauţi cu lumânarea cum te „discriminează“ alţii, faţă de care, de fapt, nu ai arătat nici un fel de consideraţie şi cărora le-ai dispreţuit însemnele, odoarele şi credinţa. Spre exemplu, eu n-am văzut ca musulmanii din ţara noastră să aibă, de-a lungul vremii, vreo repulsie faţă de legea noastră şi faţă de icoanele ei.

Ştefan Ionescu-Berechet :

Aşadar, ce ar trebui făcut pentru ca educaţia românească să înceteze să facă paşi înapoi, punând la contribuţie şi modelul clasic şi apropierea de icoană ?

Dan Sluşanschi :

Nu ostenesc să cer celor în drept, mai cu seamă Ministerului, să ducă la bun sfârşit luarea câtorva măsuri elementare: 1. Numirea unui inspector ministerial care să aibă drept însărcinare corelarea predării şi a învăţării moderne, cu suficiente materiale şi ore pe săptămână, a limbilor clasice, pentru asigurarea generaţiei de mâine de istorici, filologi, filosofi, oameni de artă ş.a.m.d. Fără latină, elină (şi slavonă) istoria românilor şi a culturii lor este de nescris. 2. Începerea predării limbilor clasice încă din gimnaziu, pe lângă câte un liceu însemnat din marile municipii ale ţării, iar, în perspectivă, refacerea Liceului Clasic Naţional desfiinţat de perechea Ceauşescu în 1975. 3. Întărirea şi curăţarea de nepotism a Olimpiadei naţionale de Limbi Clasice, până la nivelul ei de performanţă dinainte de 1996. 4. Sprijinirea efectivă a absolvenţilor de studii clasice universitare, prin burse de studii în străinătate, cu angajament prealabil, prin concurs, în vederea primirii lor în institutele academice (de literatură, lingvistică şi istorie), ca viitori specialişti în domeniile lor de competenţă. Timpul fuge, nu trece: acum e clipa!

Ştefan Ionescu-Berechet :

Faţă de ce sfinţi aveţi o evlavie aparte? Care este icoana dumneavoastră de familie ?

Dan Sluşanschi :

Întreaga mea familie se închină dintotdeauna mai cu seamă la icoana noastră, veche de veacuri, a Preacuratei cu Pruncul. Ea ne-a ocrotit mereu neliniştile şi suferinţele, ne-a vegheat somnul şi osteninţele, strădaniile, o viaţă întreagă. Pe lângă aceasta, fiecare are icoana sa, a sfântului său ocrotitor, cu al cărui nume a fost botezat. Adesea, numele lui, sau al ei, rămâne mai degrabă tainic – eu nu semnez, decât foarte arareori, şi cu numele arhanghelului care-mi este ocrotitor: puterea lui nu trebuie lăsată în voia răutăţii meleagului unde altul este prinţul întunericului. Din puterea curată a sfinţilor, vădită adesea la marile hramuri, şi, cel mai adesea, pe lângă marile mănăstiri, ne tragem şi noi, după destoinicia pe care o putem arăta, un dram de putere, spre a le fi altora, mai departe, cu priinţă (bunăvoinţă). Nu poţi intra într-o biserică fără să-ţi închini fruntea în faţa icoanei. Din imaginea ei izvorăşte vlaga şi nevoia însăşi a rugăciunii înălţate către divinitatea mereu iertătoare pentru cel ce se căieşte: iar omul, supus mereu amăgirii şi greşelii, nu se poate lipsi de pocăinţă, astfel ca pasul său de mâine să fie mai drept şi mai presus.

Ştefan Ionescu-Berechet :

Aţi avut, cândva, în familie, un model de icoană vie a vieţii creştine ?

Dan Sluşanschi :

Modelul cel mai iubit şi mai înalt al vieţii întru Iisus a rămas în familia noastră străbunicul ramurii noastre, Silvestru Morariu-Andreievici, mitropolit al Bucovinei, care, pentru toţi românii din ţara de sus a Moldovei, fie ei liberi, în Principate şi în Regat, fie răpiţi de Austria sau de Imperiul Ţarist, a fost şi a dăinuit fără de încetare drept un vrednic învăţător al neamului şi un model de vlădică ocrotitor şi luminător în vremuri grele. Apoi, pentru a nu vorbi numai despre bărbaţi, printre presviterele din neamul nostru pomenim neostoit adevărate pilde de soţii şi mame vrednice de toată lauda. Nu se cuvine, însă, ca lauda alor noştri să ne îndemne către trufie, ci modelul lor, ţinut în noi cu cinste, trebuie să-i îndrepte şi pe alţii către gânduri, vorbe şi fapte asemeni, dând familiei lor acea curăţie a vieţii care să-i ferească, mai ales pe cei mici şi neştiutori, de ispita celui viclean.

Ştefan Ionescu-Berechet :

Ce cuvânt de suflet i-aţi da unui tânăr astăzi?

Dan Sluşanschi :

L-aş sfătui, poate, să nu se lase copleşit de răutăţile dimprejur şi de amăgirile vârstei, tinereţea putând fi, nu arareori, ademenită alături de drumul cel bun. Munca fără de preget, acel labor improbus de care vorbea cândva Virgiliu, nu are de aşteptat, cât mai degrabă şi mai mult, o răsplată materială concretă. Anii de trudă investiţi cu drag îi ajută şi pe cei de lângă tine, îţi îmbogăţesc şi ţie sufletul. N-are a face că-s destui nedestoinici care-şi găsesc aşa de repede un culcuş mai cald sau o răsplată mai bogată. Se bucură mai tare cine poate zâmbi mai apoi, cu o conştiinţă curată a datoriei bine şi temeinic împlinite. Iar cine caută un umăr de sprijin şi un ajutor la vreme de necaz desigur că găseşte, căci, spune Cartea: „Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da!“.

.

.

©

• Text : Dan Sluşanschi (1943-2008) – „Şcoala minţii ne-a ţinut mereu deschisă poarta sufletului“,  interviu de Ştefan Ionescu-Berechet, publicat în „Lumina“, duminică, 6 aprilie 2008. | site |
• Imagine : Luiza Palanciuc – Dan Sluşanschi : traces hors-piste, technique mixte, 2012.

.

.

Pentru a cita acest articol :
RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE

.

.

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE

RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE

.

.

Există un destin al manuscriselor lui Fondane, iar el este indisociabil legat de al său, personal, dar într-un mod paradoxal (i.e. de semn contrar): grija ordonării textelor, a conservării variantelor succesive, ca şi febrilitatea redactării nu au avut un corespondent, cât de vag, în posteritatea lui Fundoianu; manuscrisele au fost risipite, publicarea ineditelor a fost (şi este încă) precară, aleatorie, fără vreo legătură cu regulile clasice, riguroase, ale editării unui text.

Acestor disfuncţii – deloc inerente, cum am putea crede, situaţiei confuze care a survenit la sfârşitul războiului şi, mai târziu, în 1954, după moartea soţiei, Geneviève Tissier-Fondane (devenită sœur Benjamin-Marie) –, disfuncţii care sunt, în sine, păguboase, pentru că fac aproape imposibilă punerea în circulaţie a operei, aşa cum s-ar cuveni să fie făcută ea, într-o adevărată ediţie critică, acestor disfuncţii, aşadar, li se adaugă, de câţiva ani, o alta: licitarea unor manuscrise ori documente aflate în colecţii private. Cu excepţia portretului original realizat de Brâncuşi (publicat în ediţia princeps a Priveliştilor, în 1930), manuscrisele propriu-zise ale lui Fundoianu-Fondane nu ating o cotă exorbitantă în casele de licitaţii; adesea, nu sar mult peste limita inferioară fixată de experţi, nu provoacă dezbateri, bătălii, negocieri – cu atât mai puţin umori sau ifose proprietăreşti, cum s-a întâmplat recent cu manuscrisele lui Cioran. Prin urmare, nu cupiditatea pare să fie resortul principal al risipirii manuscriselor, deşi nici ea nu trebuie nesocotită când vine vorba despre asemenea vânzări. Dincolo de interesul de natură financiară, este, în actul însuşi al dislocării şi împrăştierii unei colecţii, o stridenţă a indiferenţei: faţă de memoria unui om şi faţă de urgenţa punerii în circulaţiei a operei pe care a apucat s-o lase după sfârşitul său tragic.

Greu de apreciat când vor fi scoase la lumină paginile lui Fondane, mai ales în condiţiile în care texte inedite trec dintr-o mână într-alta, nu sunt repertoriate corect sau conservate (măcar sub forma unei cópii într-un fond public). Un exemplu: acest text intitulat „Eminescu şi războiul“, datat (1918) şi semnat „Fundoianu“. Manuscrisul conţine opt pagini in 8°, scrise în limba română, cu creionul. A fost vândut contra sumei de 1500 de euro, în cadrul unei expoziţii private, la Paris (Hôtel Drouot), în ziua de 9 mai 2011. Catalogul indică numele expertului: Claude Oterelo, şi provenienţa colecţiei: „un historien d’art européen“ (cu sursa: fosta colecţie Rodica Fundoianu).

Am reprodus şi transcris aici pagina întâi a manuscrisului – singura disponibilă pentru moment.

Luiza Palanciuc

.

.

Pentru a cita acest articol :
RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE

.

.

© Eugen Suciu par Orbán Anna-Mária | 2011

.

.

LES CELLIERS OÙ L’ON RÉINVENTE

Recommencer
ce que jamais tu n’as pu commencer
entendre
la solitude gicler
le baiser jeter une passerelle
pour le chagrin
pollen éparpillé des cristaux
entendre les molosses
grandir tout à coup
– libérés de ces lettres menues
en bas de la page lorsque tu
voulais juste y inscrire l’année et le jour
caresser le poème
comme le crâne de ta bien-aimée
quand tu lui racontes
le voyage au pays de l’humilité
à bout de forces
oublier un instant ce que tu disais
sentir tes artères vides
tels les celliers où l’on réinvente
l’étrange créature – le cri

sentir
qu’il suffirait d’un seul papillon
pour t’effondrer

.

.

© Mircia Dumitrescu | photo : Orbán Anna-Mária

.

.

.

.

« PEUPLIER FRISSONNANT, MON AMOUR »

Comme si tu reprenais une chanson
sur la clarté d’une frontière
là où les autres
creusent les trous individuels du début
comme si tu avais encore
ce courage fou de ne rien dire
quand une bouche
compte jusqu’à cent jusqu’à mille
et la gloire de cette lucidité serait tombée
dans le sommeil risqué des perruches

jusqu’à ce que
… jusqu’à ce que tu frôles en passant une femme
et au-dedans la solitude répond
telle la simandre des pâques

comment ensuite tout tomberait dans le noir
de la résurrection

et alors éclopée
l’inquiétude fêtarde de la chatte

.

.

VILLE, PHOSPHORE MUET

Il y a des jours
où la ville
traîne près de moi – doucement
comme les entrailles du silence

mains
et leur mémoire chimique
l’éternel
vêtu de son chemisier en pierre
col fermé
fissures rougeâtres
dans le mur de l’effroi journalier
messieurs d’âge mûr
tels des poissons qui rappellent
l’empressement inouï de l’indolence
sur le dos des coraux
mélancolie d’une rue
qu’un chat
attrape au vol
comme s’il attrapait un moineau
quelque mot figé
près duquel éclate le rire
vers l’ergot morose des menhirs
quelque gué assoupi
où
le noir-cœur lime les poignées des portes
sommeil pour étrennes
derrière les rideaux
en vient à nommer
le crâne chauve du paradis

échappé au cartable d’un écolier
roulant sur l’asphalte
le chiffre obèse :
deux

.

.
CŒURS DE PROIE

Ha ! me dis-je
si la nuit enfantait
le lait serait
une jetée de papillons

l’écho de l’aorte demeure
autant que le grain de rosée
sur la soif taciturne
du monolithe

voici :
ceci est
un cœur de proie

.

.

NUL PATERNEL –
chanson sur le bleu

Il existe – ce dédain de l’instant
où l’ouïe
se lie à un autre
à travers le dos d’un spectre

cette
aveugle croisée du sommeil
devenu bleu

« car qui pourrait
nous gâter  davantage – toi
à tel point toi à tel point nul que tu oublies
jusqu’à la tête
cassandre enneigée entre les poignets »

sinon –
il existe un murmure
qui soigne les résilles
dans la mélancolie de l’acte

.

.
RÉSISTANCE AU CHANT

Portillon de veillée – ai-je dit
par lequel les pattes de l’abîme
apprennent à faire du crochet

Pays de l’aurore –
quel pain pétrir
de ses miettes ?

j’ai envahi
mon enfance même
avec les armées de cette entente infinie

ainsi soit-il !
– adjugé à Dieu
« c’est par amour pour lui
qu’est arrivé ce qui est arrivé »

.

.

© Mircia Dumitrescu | photo : Orbán Anna-Mária

.

.

L’ADOLESCENT
–        sculpture en arômes 

 
Visages envahis d’impatience
leurs yeux ressemblent parfois
à l’instant
où
un seul arbre
du bois dormant
sursaute pendant son sommeil

(ils sont plus jeunes
que nul autre
car ils ne savent pas encore
l’empressement du chagrin)

toujours assis sur quelque bord
ils enterrent le gouffre
un abîme devenu ruban
comme un frère qui refait
le chemin à l’envers

le visage du silence
porte le deuil continu
de leur apitoiement
à la vue d’un oiseau impavide
– eux, ils savent

nés
des flous renoncements de la glaise
ils commencent chacune de leur lettre
par « cher dedans » – une sorte de fraîcheur
pour étouffer le mystère
soupçonnant l’orchidée
d’avoir un sexe

plus honnêtes
que le poème écrit par le poème
leurs paroles
sont un étrange attelage
de l’éloignement

demandez à la femme
peut-être la seule harmonie sans souci
à chaque fois remplacée par un geste ou par un danger
(fracas moyenâgeux c’est sûr vous connaissez)
de ses épaules dévêtue à la hâte
elle porte en elle l’adolescent
tel un souvenir

le souvenir de celui qui viendra

demandez
au grand gaillard
le dompteur d’arômes
aux deux visages
sous la menace du verglas « rira bien qui pourra »
« je connais le pas édenté du coucher
quand il essaie le dos du pigeon »
alors que les bestioles moues des haies
allument les attentes

.

.   

ALCOOL SOUS CONTRÔLE

à Ioan

En hiver
quand les muscles du cœur
sont à nouveau précis
et les attentes se mettent à neiger
au carrefour du cri

quand les perdreaux se baladent
dans le canon du fusil
et attirent
des éclipses de pissenlits

baisers
tels des pousses éclatent
tels des égarements adoptifs

j’enfonce un pied dans la douleur
comme dans la marne
et nul pigeon ne sursaute
hélas le sourire – quel peson précis

.

. 
LION EN HIVER

– OU L’IMMORALE APPRÉHENSION DES CONCEPTS

                    à Ion Caraion

Tête comme un clocheton
elle tangue se dandine
délace
le cordage tiré par le cri

en somme je parle
de l’insoutenable violence
de la vie
faite de mots

et cet esgourdeur
n’goulou n’goulou
véreux

à peine ai-je ouvert la bouche
que ma jugeote
voit ses cornes pousser
– oui madame

j’ai faim de ma mère et j’ai faim de mon père

et cet esgourdeur
n’goulou n’goulou
véreux

pense
aux histoires dont on le gavera
pense
avec quoi
on pourra
lui blanchir les ossements

.

. 
DÉFENSE DE LA PITANCE

Je n’ai pas arraché les cheveux d’Ophélie
ni je ne lui ai coupé les ongles des pieds
comme disait l’autre

je ne sais ce que la rivière a dit

mais cela ne signifie pas
que je vis la queue basse
ou que j’ai voulu pourrir la vérité

(je sais
la même musique stérile
relie les étoiles
et fait naître le feuillage parfait des lois)

mais tant qu’ils fracassent des cailloux
avec leur écho tentaculaire
et qu’ils sont inséparables
lèvres en feu

plus vorace sera la fissure
dans les pleurs de ceux
qui ne savent autre chose que le murmure

.

. 

ÉPITAPHE

                    à L.U.

Il fit sa demeure en solitude
comme d’autres en Alexandrie

dans sa piaule il trottait des jours entiers
pour oublier celui qu’il était

et il fut la chair
qui alluma les trompettes

.

.

LE POÈME

 
Sur le rêve (une science du silence)
et sur la poésie
on ne peut d’une même façon dire
qu’une chose
– ainsi va la vie

(la gaie mémoire
semble trotter en babouches)
gorgée de fredons
l’humilité
que seul le poème connaît

et nous buvons
ce que l’œil a noyé –
un soleil
né de la soif

.

.
RACINES

Celui qui pleure sur lui-même
revient à chaque fois
alors que moi
je ne fais confiance
qu’aux inconnus

oui
une vie remplie d’abandons
pour garder le lien avec l’ange

la main le sait bien
voyageur tout aussi pressé
qui prend toujours le devant
et caresse
la trace d’une fougère
« dans le tunnel à deux bouches »

.

. 
RAVISSEMENT DE LA LUCIDITÉ

Appuyé contre
ce murmure
que lape la tour du château
à cette heure – je connais
un seuil
en fumée
après tant de caresses

je peux imaginer
la pièce insensée des nerfs

quatre murs
et rayons des rayons
farcis de pas

.

.

■■■

Leur respiration
telle une pluie fine
est une voûte pure
qui durant la nuit
abrite la ville

.

. 
IMMUABLE INSTANT DANS L’ÉTERNITÉ QUI S’ÉCOULE

Telle la tête qui remue entre les neiges
seuls papa et maman
sont infinis
tout le reste caille
après chaque défaite ou chaque victoire
(mais ceci n’est rien)
j’ai un goût de moi dans la bouche
de cette surprise il n’y a plus que les conques
dont les enfants bâtiront leurs châteaux
de sable eux seuls plus heureux
que la poésie de l’adolescent
et l’autre – mûr – oubliant
de changer sa fiancée en une mère qui emmène
la poésie dans la rue comme on emmène un enfant
toujours reniflé par l’ange et par les soucis le poète
est d’autant plus grand
que le goût dans sa bouche est plus vrai

.

.

■■■

Cigales
cachées par les senteurs
ont fait de la nuit
une biche apeurée

dans l’air du soir
ta respiration
a embrasé
une caravelle d’épices

.

.
MON PÈRE

Dans mes yeux
noirs
noirs
la béatitude d’une profusion de scies.

.

.

RIEN REVERDY 

L’horizon n’a qu’un seul ver
rien de merveilleux n’y arrive
étrange – ne reste que la certitude
avec laquelle le rien creuse ses intrigues

(le levant
a toujours cinq doigts…)

mon cerveau m’effraie
tel un trapéziste
sans filet

.

.

AU PLUS CHAUD DE

Lourd cortège
d’oiseaux de proie
chacun sa cage sur le dos

– ce ne sont pas des oiseaux mon amour
ce sont tes poèmes

.

. 

FIERS !

On le dit peut-être par peur

les tunnels comme les étoiles
sont des êtres vivants
qui ont égaré leur colère

.

.

■■■

Le souvenir d’un caillou
mort lui aussi :

ci-gît l’orgueil
caravelle esseulée de soif

.

.

© Mircia Dumitrescu | photo : Orbán Anna-Mária

.

.

DISTINCTION ENTRE LA BIOGRAPHIE ET L’HISTOIRE

La plaine tue
celui habitué à ne penser
qu’à soi

un enfant
traque les moineaux de son lance-pierre et
le soir tombe
comme un rideau
abattu par les métaphores

remous lassants
où
chaque ange vient se poser
sur le crâne qui lui est dû

.

.
GLOIRE

(j’avais si froid
j’ai pris ma main
je lui ai dit toi
et nous nous sommes embrassé jusqu’au petit matin).

. 

.

■■■

Quiétude – moucharde de la nuit
fait son compte rendu :

rosée

.

.

.

.

©

• Textes : Eugen Suciu (n. 1952), Bucuria anonimatului [Joie de l’anonymat], Bucureşti, Editura Semne, 2011.
  Première édition : Bucureşti, Editura Albatros, 1979.
  Pour la présente édition :
  conception graphique par Mircia Dumitrescu;
  rédaction, photographies et portrait de l’auteur par Orbán Anna-Mária.

• Du même auteur : Motanul, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011.
  Lecture roumaine par Mihai Şora :

•  Traduction du roumain : Luiza Palanciuc | janvier 2012 |

.

.

Pour citer cette page : Restitutio Benjamin Fondane

.

.

© Georg Baselitz | Oberon | Remix | 2005

.

.

Primăria municipiului Oradea, Academia Civică Bihor şi Revista de Cultură Familia au organizat conferinţa „Valorile şi sensul lor“, susţinută de Domnul Mihai Şora. Conferinţa a avut loc vineri, 30 septembrie 2011, în sala „Traian Moşoiu“ a Primăriei din Oradea. Textul alăturat reproduce fragmente din discuţiile care au avut loc cu această ocazie.

.

.

Ioan Moldovan :

Stimaţi invitaţi, dragi prieteni, Oradea este ocupată, de câteva zile, de teatru. Este o perioadă în care se desfăşoară, în multe locuri, inclusiv în Sala Mare a Teatrului de Stat, spectacole dintre cele mai interesante. În acest context al spectacolului dramatic se înscriu şi Zilele revistei Familia, la cea de-a douăzeci şi una ediţie a lor; – sigur, cu un alt tip de spectacol. Afişul pe care noi l-am făcut propune, ca generic, spectacolul poeziei, dar este vorba, în general, de spectacolul literaturii, în sensul larg al cuvântului. Vreau să îi salut şi să le spun că ne bucurăm foarte mult că sunt din nou alături de Familia şi de orădeni, pe oaspeţii noştri. Invitatul de onoare este filosoful, cărturarul Mihai Şora. Şi aplauzele, şi prezenţa dumneavoastră sunt o elocventă dovadă că numele, renumele, valoarea Domnului Şora sunt atât de vii, încât prezenţa dumneavoastră se justifică tocmai prin această bucurie de a întâlni un spirit viu. Cu atât mai mare este plăcerea reîntâlnirii cu Domnul Mihai Şora, cu cât suntem şi în preajma unei admirabile aniversări şi, pentru aceasta, Oradea se simte onorată de prezenţa Domniei Sale aici. Vom reveni la invitatul nostru de onoare, nu înainte însă de a-mi permite să îi anunţ pe cei care, la această ediţie, au venit din diverse părţi ale ţării la Oradea, pentru revista Familia. Şi au făcut-o nu fără efort, în condiţiile în care posibilitatea instituţiilor de cultură de a organiza acte culturale de anvergură şi de valoare este tot mai precară – cum precară este şi viaţa, în genere. Şi totuşi, în ciuda acestei realităţi, scriitorii vin la Oradea – din respect pentru această instituţie de 146 de ani, pentru revista Familia, şi vin să se întâlnească ei între ei, şi să se întâlnească cu cititorii lor. Rostul unor astfel de întâlniri, pe care revista Familia se încăpăţânează să le perpetueze an de an – iată, este a douăzeci şi una ediţie – , este tocmai acesta: de a facilita un dialog între cei care scriu şi cei care citesc; de fapt: un dialog spiritual. [...]

Mihai Şora :

Ce pot să spun? Mă simt copleşit. Nu sunt un om de monolog, ci unul de dialog: îmi place să vorbesc cu oamenii, să fiu întrebat şi să fiu pus pe gânduri de întrebările care mi se adresează. Starea aceasta de a fi pus pe gânduri este, cred, un lucru care m-a caracterizat de-a lungul vieţii; toate lucrurile pe care le-am întâlnit m-au pus pe gânduri; am încercat să le înţeleg, să le descopăr rostul – dacă aveau vreunul, sau lipsa de rost, iar, în măsura în care nu aveau niciun rost, să văd cui i se poate datora şi această lipsă de rost. Om de dialog fiind, mi-ar părea foarte bine dacă s-ar întâmpla ceea ce eu mi-am îngăduit, la un moment dat, să numesc „dialogul generalizat“. Aş vrea să mi se pună întrebări – întrebări care să işte în mine o problemă, o nedumerire, la care să încerc să găsesc un răspuns, în măsura în care îl am; sau să-l găsim împreună. Pentru că fiecare – în această întâlnire dintre cel ce spune şi cel ce aude – vine cu partea lui de contribuţie. Aşa încât aştept, cu mare nerăbdare, întrebările dumneavoastră.

Vasile Dan :

Care credeţi că este cea mai mare dificultate cu care este confruntat intelectualul român de astăzi?

Mihai Şora :

„Intelectualul român“ este o categorie foarte încăpătoare; intelectualul care a îmbătrânit cred că este pus în faţa unei lumi pe care n-o mai poate înţelege. Intelectualul care are o inteligenţă tânără, deschisă, şi el însuşi este o fiinţă deschisă spre problematica viitorului, reuşeşte să se delocalizeze, într-o anumită măsură, şi să vadă problemele care erau strict regionale, într-un moment dat, ale României, ca pe nişte probleme continentale. Suntem o ţară pe cale de integrare europeană: noi suntem, politiceşte şi formal, integraţi în Europa; şi suntem (în această integrare în Europa) şi o ţară mediatoare; pământul acesta este unul al tranziţiei între estul mare al Europei, marea necunoscută rusă, pe de o parte, şi ceea ce stă în spatele ei – adică viziunea globală, nu doar continentală europeană; iar tranziţia chiar în momentul de faţă se petrece. Noi ne aflăm într-un moment în care trebuie să înţelegem că ceea ce ne aşteaptă este un fel de unitate în varietate, în care suntem obligaţi să ne salvăm bogăţia varietăţilor, dar, în acelaşi timp, să ne asigurăm, într-un fel oarecare, şi convergenţa înspre o viziune bogată, în acelaşi timp foarte bine articulată, diversă, desigur, însă coerentă în diversitatea ei. Cam acestea sunt lucrurile care ne aşteaptă în viitor; pentru ele, trebuie să ne pregătim; deci să fim gata să absorbim valorile culturale diverse ale tuturor componentelor acestui continent din care facem parte organică şi, totodată, să ne păstrăm şi particularităţile care dau culoare, dau gust acestui înţeles global, în aşa fel încât unitatea spre care tindem să nu fie o abstracţie seacă, ci o realitate mustind de viaţă.

Petru Haş :

Domnule profesor, vă iubesc şi am avut onoarea să stau de vorbă cu Dumneavoastră; este o onoare istorică, pentru că ne-am zâmbit… Optimismul Dumneavoastră mă deconcertează. Vă rog să serviţi acestor oameni o viziune pesimistă; mă gândesc, en ce qui me concerne, că România actuală este considerată o ţară minoră, iar poporul ei nu mai are nicio speranţă. Aş vrea să ne daţi un optimism forte, dar filtrat printr-un pesimism atroce.

Mihai Şora :

„Pesimismul atroce­“ nu face parte din fiinţa mea. Dar pot, într-un fel oarecare, să încerc să mă introduc în el pentru a vedea posibilitatea de ieşire. Foarte mare problemă mi-aţi pus. Cred că trebuie să mergem în străfundul fiecărei particularităţi, unde se află un fond de universalitate. Dacă încerci să o restitui în plenitudinea ei, cu întregul ei potenţial, particularitatea autentică este o deschidere, sub o anumită culoare specială, spre universalitate. Sigur că trebuie să rămânem oameni de dialog, adică să ne susţinem particularitatea noastră, s-o punem în valoare, dar, în acelaşi timp, nu ca pe o particularitate închisă, ci una deschisă, disponibilă la dialog şi putând, prin dialog, să-şi reverse nuanţa ei de culoare spre acele culori care îi stau în preajmă. Lucrul pare oarecum abstract, în felul în care îl spun eu în momentul de faţă, dar este absolut limpede că fiecare dintre noi suntem fiinţe particulare, ireductibile, dar capabile de deschidere, de dialog şi de înţelegere între noi.

© Mihai Şora văzut de Dan Perjovschi | 2011

.

.

Fără îndoială că apar multe praguri greu de trecut: există un fel de autosuficienţă occidentală a popoarelor care s-au realizat de-a lungul unui mileniu întreg – care, în clipa de faţă, de altfel, îşi rumegă amăreala de a-şi fi pierdut prioritatea mondială: mă gândesc, de pildă, la destinul Franţei, care are, totuşi, în spate, o cultură milenară, pe întreaga curbă a dezvoltării, iar, acum, a ajuns la exprimarea întregului ei potenţial şi, într-un fel oarecare, trebuie să lase cale liberă pentru alte potenţiale care nu s-au desfăşurat în întregimea lor; şi o face cu un anumit orgoliu rănit; însă orice om cu mintea deschisă şi cu o viziune înţeleaptă a viitorului poate să-şi dea seama că este vorba, totuşi, de o răscruce imensă a întregii istorii a Europei, care trebuie să se deschidă spre universalitate. Organizarea politică pe teritorii strict delimitate, în interiorul Europei, este un lucru care merge cu paşi înceţi, dar siguri, spre o mult mai mare coeziune politică, dimpreună cu diferenţierile culturale ale tuturor popoarelor acestora care constituie bogăţia Europei. Noi avem, în momentul de faţă, beneficiul unei culturi care este bine închegată: adică nu suntem prinşi, cum s-ar fi putut întâmpla acum o sută cincizeci de ani, cu zone în care nu constituiam decât simple promisiuni, neduse până la capăt; avem valori de mare altitudine, competitive din punct de vedere universal, şi deci putem intra cu fruntea sus în această orientare europeană spre mondializare.

Traian Ştef :

Am impresia că, totuşi, filosofia nu se vede…

Mihai Şora :

Pentru că filosofia de catedră este un lucru, iar filosofia vie, aceea care gândeşte chiar filosofic, deci cu un fel de dragoste… – este altceva; ideea de dragoste este inclusă în cuvântul filosofie, împreună cu o idee de înţelepciune care aici, în mod absolut evident, devine o capacitate de a simţi diferenţele, de a le preţui, de a încerca să le armonizezi, fără să le distrugi, păstrându-le îmbogăţite astfel. Pentru că, totuşi, culoarea este alcătuită din spectrul întreg al culorilor şi fiecare culoare în parte este făcută din totalitatea nuanţelor primite de la culorile învecinate. Suntem, în clipa de faţă, într-o tranziţie europeană pe care întregul continent urmează să o facă spre organizarea politică unitară a unei diversităţi culturale care încă are multe de spus lumii… – nu le-a spus încă pe toate…

Traian Ştef :

Totuşi, acum, după comunism, partea de ideologie este mai puternică decât filosofia…

Mihai Şora :

Da, pentru că o mulţime de ideologii care se înfruntă în momentul de faţă îşi păstrează problematica trecutului, nu sunt aduse la zi, au rămas oarecum în urmă, nu ţin pasul cu mersul lumii, încă se bazează pe amintiri şi nu pe atenţie – pe ce văd şi pe ce aud, iar ceea ce văd şi ceea ce izbutesc să audă interpretează în lumina a ceea ce a fost şi nu va mai fi. O deschidere nu este un loc vid. O deschidere este o tendinţă profundă care, în acelaşi timp, este gata de a răspunde unei întâlniri. Deschiderea este un contact viu între fiinţe vii: nu doar între fiinţe individuale; există organisme mai mari, cum ar fi organismul unei culturi, alcătuită din noi toţi, luaţi împreună, dar care trebuie să aibă şi această posibilitate a păstrării specificului său… – şi nu este vorba doar despre păstrarea unitară a forţei fiinţei şi a propriei direcţii; dacă direcţia are rădăcini puternic împlântate în pământ, atunci ea rămâne, aşa încât nu trebuie să te temi de întâlniri, să închizi ferestrele ca să nu mai vină lumina din afară. Dacă în sinea ta ai energie suficientă ca să poţi asimila, să poţi răspunde cu un răspuns propriu la oricare din solicitările externe, nu ai de ce să te fereşti de aceste solicitări.

Traian Ştef :

Deci putem spune despre noi, despre cultura română, că avem sarea pământului astăzi?

Mihai Şora :

Fără îndoială că da. Ne putem întotdeauna adăposti sub bogăţia uluitoare a operei lui Eminescu. Aici este un prag care a fost trecut în urmă cu mai bine de un secol, – trecut „de-adevăratelea“. – Desigur, niciodată comparaţiile nu pot fi făcute între unicităţi: fiecare popor are câţiva poeţi de seamă, care sunt ei înşişi până la sfârşitul lumii, iar în ei există încă posibilităţi, un potenţial – dacă ai auzul format, dacă ştii să cercetezi unde trebuie, îţi şi răspund, le percepi sunetul.

Traian Ştef :

Unde credeţi Dumneavoastră că se află, astăzi, centrul în filosofie, în gândirea noastră actuală?

Mihai Şora :

Centrele sunt individuale. Un mare filosof este un punct de iradiere. Această iradiere trece graniţele gândirii lui: lucrul s-a văzut la toţi marii gânditori, în toate momentele de desfăşurare a istoriei omeneşti. Din gândirile acestea individuale se pot revărsa idei care ajung să schimbe faţa lumii: într-un mic cătun german, Descartes, la un moment dat, are o idee, visează ceva, iar, din visul acela, a ieşit o istorie întreagă. Nu doar o istorie a gândirii, ci un anumit tip de comportament interior, cu roade în exterior, pentru multitudinea din care făcea parte acest om. Acest gânditor nu este doar unul francez; este unul european; şi aş spune: nu doar unul european, ci unul – în orice caz pentru această fază a mondializării – absolut valabil. Ce poate veni ulterior, în alte orizonturi (mă gândesc, bunăoară, la Asia), este un lucru care nu ne priveşte, deocamdată, în mod direct pe noi; ceea ce ne priveşte pe noi, în mod direct, este această alianţă Europa–America. Ce va veni pe urmă nu se ştie: sunt lucruri absolut extraordinare în China sau în Asia sudică, în India: două universuri care rezervă surprize viitorului omenirii. În clipa de faţă, noi ne aflăm în punctul construirii articulate a Europei; însă repet: ca o unitate în diversitate. Un lucru legat, articulat, dar, în acelaşi timp, divers şi bogat. Acesta este momentul pe care îl trăim noi şi trebuie să-l trăim integrându-ne în el, păstrându-ne, în acelaşi timp, atât disponibilitatea de înţelegere a celuilalt, cât şi grija pentru formula noastră proprie. Dar nu o grijă de om avar, ci o grijă de om darnic: să facem parte celorlalţi de ce socotim noi că este bogăţie pentru noi.

(din public) :

Aş vrea să vă pun o întrebare, făcând apel al unul din conceptele din filosofia Dumneavoastră – conceptul de dialog –, un concept vechi, care ne vine încă de la greci; aici intră, necesarmente, un eu şi un tu. Emil Cioran, pe care l-aţi cunoscut, spunea undeva că, despre eu, nu pot vorbi decât Shakespeare şi Dumnezeu; v-aş întreba, devenind mai serios, cum este posibil, astăzi, un dialog între eu şi tu? S-ar putea face o mediere de tip Basarab Nicolescu, cu terţul tainic inclus? Mai este nevoie de ceva între eu şi tu?

Mihai Şora :

Între ei se pot interpune locurile comune. O primă grijă pentru ca un dialog să fie efectiv: să nu fie un dialog între locuri comune, ci unul între convingeri profunde; căci nu convingerile de suprafaţă interesează: acelea sunt locuri comune însuşite din comoditate, iar ele se pot confrunta la nesfârşit cu alte locuri comune – nu iese niciun fel de dialog real din această confruntare. Un dialog autentic vine din străfundul nostru, nu doar din obişnuinţele noastre. Dar, pentru ca să ai un dialog real, în care fiecare vorbeşte din străfundul său, cu lucruri pe care le trecuse prin sită şi care sunt deja verificate, înseamnă că fiecare din noi a cunoscut un dialog interior şi este capabil să ducă un asemenea dialog exterior. Cam acesta ar fi răspunsul minimal pe care aş putea să-l dau aici. Este un fel de datorie faţă de noi înşine de a fi autentici pentru a putea dialoga cu adevărat – ceea ce este valabil nu doar între indivizi, ci şi între grupuri mai mari, între culturi… Când culturile vin în confruntare prin mijlocirea vocilor lor celor mai profunde şi mai autentice, se ajunge la o înţelegere, care este întotdeauna şi salvatoare de particularităţi. Înţelegerea adevărată nu duce la anularea preopinentului; este un fel de „şi tu ai dreptate, în felul tău“.

(din public) :

Aţi fost, în Bucureştiul interbelic, student; apoi aţi plecat la Paris. Aţi bănuit, în perioada aceea, ce va urma? Că, în România, vor avea loc convulsiile acelea care au urmat după 1947-48? Aţi avut vreun presentiment, ca tânăr?

Mihai Şora :

Într-un fel, da. Francezii nu cred să-l fi avut. Am trăit această dezamăgire… Sigur, eu am plecat în Franţa cu o extraordinar de mare deschidere; dar era limpede că Europa fierbea în momentul acela, din cauza consecinţelor primului război mondial. S-a întâmplat în Germania ceea ce se întâmplase în Rusia cu douăzeci de ani înainte: Europa era într-un moment tragic la sfârşitul anilor ’30. Franţa se afla, oarecum, la sfârşit de ciclu istoric, cu o populaţie total inconştientă, fără o viziune europeană bine închegată, fără o autocentrare firească, spontană şi puternică, care s-o facă să reacţioneze ca un organism (au fost doar reacţii individuale); o neprevedere uluitoare – ca mentalitate politică –, de a face o ligne Maginot doar până la frontiera Belgiei, bazându-se pe faptul că Belgia avea un statut de neutralitate şi neghidându-se după ripostele violente pe care le avuseseră din partea regimului naţional-socialist al Germaniei, cu înaintare treptată, pas cu pas, şi continuă cedare, de către Franţa, la fiecare din pretenţiile lui Hitler – de pildă, ocupări teritoriale nelegitime. În 24 de ore, frontiera belgiană a fost trecută de nemţi, care au invadat Franţa prin nord. Deci trebuie să existe o vigilenţă politică: suntem organisme politice; trebuie să avem ochii în patru; suntem organisme culturale şi trebuie să simţim tendinţele din adâncime, să le dăm glas şi să le facem capabile de a intra în dialog cu tendinţe de acelaşi gen, oricât de diferite ar fi ele. Dialogul este întotdeauna şi un leac. Nu un leac de moderare a convingerii, ci unul în privinţa următoare: aşa cum eu am dreptul să fiu eu, să am această părere, tu – care eşti în faţa mea – ai dreptul să fii tu şi să ai, în calitatea ta de eu, la rândul tău, părerea pe care o ai; iar aceste păreri pot fi confruntate cu totală bună-credinţă de ambele părţi.

(din public) :

Domnule Şora, vă voi ruga să ne vorbiţi despre raporturile filosofului cu Puterea, în general, şi – ca particularizare la noi şi acum – să ne spuneţi dacă puterea actuală merită laudatio-ul unor filosofi de mare notorietate.

Mihai Şora :

Văzută de departe – aşa cum poate s-o vadă un filosof care nu este angajat în ea, puterea actuală stă oarecum sub semnul întrebării, din acest punct de vedere: dacă – da sau nu – merită o încredere totală în ea. Părerea mea este că – atunci când avem acest simţ civic care, undeva, trebuie să se manifeste şi politic – trebuie să fim cu ochii în patru în legătură cu Puterea. Ea are combinaţiile ei, care depăşesc, de foarte multe ori, graniţele noastre: sunt interese de altă natură – de ordin economic, care stau la baza a o mulţime de nuanţe ale politicii, şi care nu-şi au rădăcina întotdeauna aici, la noi; pot să aibă rădăcini şi în altă parte. Ochii deschişi şi urechile ciulite cred că sunt leacul cel mai bun pentru a nu ne lăsa mânaţi de la spate ca o turmă. Şi, evident, capacitatea noastră reactivă la tot ce ni se pare că nu merge cum s-ar cuveni. Dialogul este o excelentă armă, dacă este un dialog de bună-credinţă, pentru rectificarea unei direcţii greşite. O direcţie poate să fie greşită din greşeală, ca să spun aşa, sau poate, din capul locului, să fie „greşită“ în mod deliberat. Ceea ce este făcut din greşeală poate fi îndreptat. Oricum ar fi, în măsura în care este vorba de politică, trebuie să fie vorba şi de vigilenţă.

(din public) :

Am avut norocul neverosimil de a cunoaşte mari personalităţi pe care Dumneavoastră le-aţi întâlnit. Eu însă eram la gleznele lor – şi nici măcar acolo –, dar Dumneavoastră i-aţi cunoscut de la egal la egal. Aş vrea să vă provoc nu la discuţii abstracte, ci la lucruri mult mai concrete, fiind ajuns la vârsta memoriilor. Venind din Sibiu, aş vrea să ne povestiţi ceva despre relaţiile umane, nu neapărat filosofice şi teoretice, ale Dumneavoastră cu Cioran şi cu Noica.

Mihai Şora :

Cu Noica am fost coleg, ca să spun aşa, în anii ’40, la Paris, în calitatea noastră comună de bursieri ai guvernului francez. Cioran era bursier de mai demult; el se afla deja la Paris în momentul în care am sosit acolo, Noica şi cu mine. Noica s-a întors la Bucureşti când au intrat nemţii în Franţa. Relaţiile mele cu Cioran au fost întotdeauna foarte calde. Cioran era un om minunat; există un soi de teribilism în textele lui, dar el avea o inimă mare, era un om de o bunătate, de o deschidere către celălalt absolut extraordinare. Tot ce este „vedere de sus“ a umanităţii am impresia că nu-l reprezintă întru totul; este mimat: Cioran cel adevărat era un om de o mare deschidere pentru cel de lângă el: o deschidere caldă, omenească. În cearta lui cu Dumnezeu, acolo, desigur, era aprig; dar în relaţiile lui cu oamenii vii, în carne şi oase, avea o mare generozitate, care nu semăna câtuşi de puţin cu vorbele aşternute de el pe hârtie. Aşa a şi rămas până la sfârşitul vieţii – ceea ce se vede şi în relaţia pe care a avut-o cu o altă mare personalitate plecată din România: acerbul Fundoianu din publicaţiile româneşti ale anilor ’20, devenit, în Franţa, Benjamin Fondane, bun prieten al lui Cioran, care i-a stat alături şi i-a rămas fidel. De altfel, în Exerciţii de admiraţie, unul dintre textele cele mai substanţiale de acolo este cel dedicat lui Fundoianu. Cum spuneam: Cioran era un om de o bunătate, de o căldură, de o înţelegere a celuilalt, o disponibilitate de a-l ajuta cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.

Silviu Guga :

În folclorul cultural circula un zvon: că l-aţi corijat pe Cioran în vorbirea limbii franceze; scria foarte bine în franceză, dar vorbea mai greu, şi aveaţi o ureche muzicală mult mai dezvoltată decât a lui Cioran, încât îl corijaţi uneori.

Mihai Şora :

Nu ştiu în ce măsură era întemeiat acest folclor… Lăsând la o parte felul repezit al lui Cioran de a vorbi (un fel cu totul particular – şi care nu era un mod de a vorbi nici măcar al francezului de rând, şi acesta cu o dicţie perfectă), Cioran, chiar şi în româneşte, izbucnea, lăsându-ţi impresia că scoate dintr-odată şase-şapte cuvinte pe gură, toate în acelaşi timp, care se învălmăşeau; spre deosebire de eleganţa scrisului său, pe care îl poţi citi în tihnă, desfătându-te… Dar era un om de o mare bunătate şi deschidere omenească. Poate că, dintre cei care erau acolo – Cioran, Eliade, Ionescu –, cel mai sensibil, cel mai cald şi cel mai săritor dintre toţi era Cioran: atent la amănunte…

(din public) :

Cum îl vedeaţi în timpul studenţiei şi cum îl vedeţi astăzi pe Nae Ionescu?

Mihai Şora :

În timpul studenţiei: ca mare profesor. În acelaşi timp, ca pe un om cald. Pe lângă el, se adunaseră câţiva intelectuali tineri: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu; scriitori – Ion Călugăru, colaborator la Cuvântul, Mihail Sebastian Era cald şi prietenos cu tinerii din jurul lui, deschis spre ei. Impecabil, din punct de vedere uman, în relaţiile sale. Există un anumit nivel al relaţiilor în care poţi să-i pui sub semnul întrebării comportamentul: relaţia erotică, mai amestecată… Dar relaţia lui cu studenţii era una caldă, prevenitoare. Este foarte greu să-i schiţezi portretul; nu era unitar: avea straturi mai multe. Sigur că, la un moment dat, i-au trecut şi bani prin mână, şi-a făcut o casă frumoasă; dar, în acelaşi timp, era primitor… Cum şi-a făcut banii? Nu ştiu. Personal, nu mă interesează latura aceasta. Ci latura profesor–discipol, care a fost relaţia mea cu Nae – „Nae“: noi aşa îi spuneam…, nu i se spunea „Profesorul Ionescu“ sau altcumva, ci „Ai fost la Nae?“, „Mergi la Nae?“, „L-ai auzit pe Nae?“, „Ştii ce-a spus Nae ieri?“ etc. – Poate că viitorul îi va fixa mai bine imaginea în momentul în care se vor şti detalii în legătură cu el. În orice caz, era o personalitate fascinantă.

Dacian Palladi :

Stimate Domnule Şora, sunt curios ce comentariu veţi face la următoarea frază din Vechiul Testament: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.“ (Eclesiastul, 3:11)

Mihai Şora :

E limpede că El acesta, Dumnezeu, face ca, la vremea potrivită, orice lucru să fie frumos. La modul cel mai banal, aş spune: are dreptate Ecleziastul! Trebuie să ai o înclinaţie spre mirare, mai exact: spre mirarea-încântare. Să te poţi mira cu recunoştinţă; punându-ţi această întrebare: oare chiar merităm noi, aşa cum ne prezentăm, oare suntem noi la înălţimea a ceea ce ni s-a dat? Nu cred. În fiecare fiinţă omenească ar trebui să existe acest răspuns: nu, nu suntem la înălţime, mai trebuie să facem ceva, să răspundem iubirii pe care El ne-a arătat-o plăsmuindu-ne, să vedem cum i-am putea fi recunoscători – Lui şi lumii în care trăim, semenilor printre care ne mişcăm, cum să ne îndeplinim datoria pe care o avem faţă de semenii noştri. Căci faţă de fiecare dintre semenii pe care îi numim astfel trebuie să avem această chemare: fii tu însuţi, nu un „el“ oarecare; dă din tine tot ce poţi, arată-te cum eşti în forma ta cea mai bună. – Ar fi o datorie. Nu ne-o îndeplinim întotdeauna, nu ne gândim la el: nu ne gândim cum ar trebui să facem pentru a ne ridica la înălţimea propriei chemări. Fiecare din noi avem un nivel de sus, care este constitutiv pentru fiinţa umană; or, ne vine mai uşor, este mai comod să stăm sub acest nivel de sus al nostru. Să-i spui celuilalt: mai fă un mic efort ca să ajungi la nivelul tău de sus – cam aceasta ar fi relaţia ideală între eu şi tu. Lucrul acesta se întâmplă doar atunci când eu reuşeşte să-l iubească pe tu, iar tu nu mai este un el oarecare, ci devine cineva care îşi spune eu, la rândul său, şi îţi răspunde. Dacă am putea avea această deschidere reciprocă, atunci cu totul altfel ar arăta lumea în care trăim. Fiecare din noi este un eu care poate fi, pentru un alt eu, un tu care îi răspunde. Această intrare în dialog, acest lucru pe care l-am numit, la un moment dat, „dialogul generalizat“ (atenţie: nu simpla „comunicare“ între oameni) este, desigur, o situaţie excepţională, care nu poate fi atinsă, însă trebuie să conştientizezi că toţi cei care sunt ei, ele – indivizi „oarecare“, necunoscuţi şi încă nepersonalizaţi – sunt nişte tu posibili. În momentul în care mă întâlnesc cu acest el, pe care nu-l văzusem până atunci, el poate deveni, în ochii mei, cineva care îmi spune tu, căruia eu îi spun, la rându-mi, tu, şi ne înţelegem, stabilim o legătură directă, caldă, omenească. Pare simplu, o banalitate, formulat în felul acesta, însă nimic nu este mai anevoios de teoretizat, filosofic vorbind, şi de pus în practică decât această legătură omenească de la o fiinţă la o altă fiinţă.

Traian Ştef :

Deşi acesta ar fi un final potrivit – apoteotic, aş spune –, aş vrea să revin la Eliade, Noica, Cioran. După cum ştiţi, a fost o adevărată campanie în ce priveşte „legionarismul“ lor; s-au scris, însă, şi cărţi echilibrate. Discuţia este, aşadar, deschisă. Cu toţii, aici, suntem interesaţi să aflăm şi părerea Dumneavoastră. În măsura în care Noica, Cioran, Eliade au fost legionari, în ce circumstanţe s-a putut întâmpla acest lucru ?

Mihai Şora :

Există, în fiecare om, o disponibilitate de generozitate şi de dăruire care poate fi, cumva, abătută de la calea cea dreaptă. Devierea aceasta de traiectorie nu îi anulează, până în străfunduri, rectitudinea, intenţia, deschiderea; însă o poate devia din drum. Cum nu putem trăi la nivelul veşniciei, ci suntem angajaţi în timp şi în „obiectivele“ timpului în care ni se desfăşoară viaţa, se poate întâmpla ca anumite elanuri generoase să fie, ca să spunem aşa, nu deturnate de la calea lor generoasă, ci atrase spre aplicarea acestei dăruiri-de-sine în puncte de fundătură. Or, este tocmai ceea ce s-a petrecut atunci. Şi Cioran, şi Eliade aveau o deschidere – deschiderea era spre infinit, la drept vorbind, dar, ca să vorbim în termeni omeneşti, deschiderea era spre umanitate, adică spre umanul din adâncul fiecăruia. Deschiderea aceasta a fost, la un moment dat, adusă spre o limită; un fel de a declara: „nu ne interesează umanul din noi; pe noi ne interesează doar românitatea din români“. Dar a fost un lucru trecător – şi pentru Cioran, şi pentru Eliade. Şi n-a fost „aplicat“ în chiar domeniul politicului; a rămas un lucru vag, un fel de adeziune de principiu, care – în cazul acestora doi – n-a apucat să se manifeste, ca să spun aşa, pe planul politicului propriu-zis. Ceea ce nu este şi cazul lui Noica, pentru o anumită perioadă, după întoarcerea lui din Franţa. Şi aş avea şi o explicaţie a acestei diferenţe. Opera – atât a lui Cioran, cât şi a lui Eliade – era plenară; cu alte cuvinte: implica toate nivelurile, plecând de la cel fiziologic, până la cel spiritual. Opera lui Noica se instalase, în Mathesis, la nivelul „stratosferei“, ca să spun aşa. Întâlnirea lui Noica – descinzând brusc din domeniul „stratosferei“ – cu politica l-a absorbit total: a căzut de acolo direct pe solul politicului, care nu era al lui, dar căruia i s-a consacrat. Şi ulterior, când s-a trezit din acest balans absolut nefiresc, a găsit calea de mijloc – care este a lui; o cale între un „da“ şi un „nu“ pe unde putea, cumva, să satisfacă domeniile temporalului, măsurându-le cu măsura omenească, ca şi domeniul intermitenţei – măsurându-l şi pe acesta cu putinţele omeneşti. Deci, dintr-o mare iluzie – Mathesis este un fel de mers pe deasupra, cu o totală indiferenţă faţă de orice s-ar putea întâmpla în lumea de jos, de aici –, Noica a căzut pe pământ: atât de dureros, până când a putut găsi, între cele două niveluri, o cale – într-un fel oarecare, o cale a armoniei, în care putea concilia celestul cu terestrul. A fost o continuă oscilaţie a lui Noica, iar drumul adevărat nu şi l-a putut găsi decât în momentul în care a putut să aibă discipoli, şi s-a străduit să-i înveţe şi pe ei această cale de mijloc.

Mihai Maci :

Mă întreb dacă nu cumva Europa despre care ne-aţi vorbit – o Europă a dialogului cultural – se află în spatele nostru, undeva între Iluminism şi La Belle Époque, datorită faptului că Europa de astăzi este una care a supravieţuit propriei autodistrugeri, prin două războaie mondiale. Mai mult sau mai puţin, ceea ce se face acum în construcţia europeană stă sub semnul economicului şi al administrativului. Or, în ceea ce priveşte problema dialogului – acesta se bazează, în esenţa lui, pe ceva care nu poate fi formalizat. Or, atunci când vorbim despre domeniul administrativului, ne referim în permanenţă la ceva care cere o formalizare totală. Mai este posibil un dialog adevărat în condiţiile acestei „formule“ după care trăim astăzi?

Mihai Şora :

Cred că suntem într-un moment propice pentru un dialog generalizat. Un dialog între două personaje ar fi doar un dialog între norma abstractă, europeană, şi împrejurările culturilor, care sunt, lingvistic vorbind, diverse, stabilite pe criterii naţionale. La nivelul normei politice, nu ştiu câte şanse de dialog există, pentru că interesele materiale intră în concurenţă unele cu altele; dar „interesele“ spirituale sunt cu totul altceva. Fiecare dintre entităţile naţionale care alcătuiesc Europa în momentul de faţă intră în dialog cu normele europene; dar, la nivelul entităţilor, între acestea, un dialog generalizat între culturi, limbi etc. nu există. Şi, până când nu se va „coace“ situaţia, în care să fie absolut firesc şi limpede că trăim într-un mare stat multi-cultural, vor exista mereu divergenţe politice în această varietate spirituală. În acest moment, dialogul dintre constituentele Europei se poartă pe plan politic, economic –, nu pe plan cultural. Pe plan cultural, ar însemna, de pildă, traduceri reciproce: bogate, orientate pe întreaga circumferinţă, nu doar micile culturi să fie orientate spre cele mari, pe care vor să le absoarbă. Sunt o mulţime de valori – de tip universal – ale „micilor culturi“ care nu au intrat încă în circulaţia europeană: Eminescu, Ady, printre alţii. Abia atunci când ele vor intra se va vedea cum este distribuit tipul universal în această articulaţie extrem de diversă; abia atunci vom ajunge la situaţia în care Europa va fi un fel de unitas in pluralitate: o mare bogăţie, într-o mare concordanţă. Deocamdată, ne aflăm într-o fază tranzitorie, în care trăim în iluzia politică a independenţelor politice, iar fiecare stă pe cuibul lui. Europa nu a intrat încă în dialog cultural – în sensul tare al cuvântului, la care mă refeream adineaori. Singurul fel de deschidere al Europei este cel de la est spre vest. Or, vestul nu este deschis spre est, nu-l absoarbe în aceeaşi măsură în care o face estul. Noi absorbim… Într-un anume sens, suntem privilegiaţi, pentru că ne îmbogăţim mult peste ceea ce pot vesticii, alimentându-se doar din propria substanţă.

Igor Ursenco :

Maestre Mihai Şora, sunt curios să aflu dacă este oportună o deconstruire a spiritului critic şi filosofic românesc, după modelul propus de Jacques Derrida.

Mihai Şora :

Construcţiile nu se fac cu totul voluntar… Este drept, ai un gând anume, dar intră în joc puterile de care dispui: ele te fac să construieşti ceva. Or, nici deconstrucţiile nu pot fi urmărite în amănuntele lor; ele vin, însă, oarecum de la sine: partea de voluntariat în deconstrucţie este mai mică decât în construcţie, pentru că şi partea de intenţie este mai mică. Deconstrucţiile sunt treabă de uzură.

Ioan Moldovan :

Dacă sunteţi de acord, ar trebui să punem punct aici, pentru că, altfel, putem pune întrebări până mâine dimineaţă, iar Domnul Şora este deschis la dialog… şi nu oboseşte! Eu nu l-am văzut niciodată obosit… (aplauze) Aplauzele sunt şi ele o formă de admiraţie! Îi mulţumim încă o dată, îi dorim sănătate puternică, aceeaşi vioiciune a spiritului şi să ne vedem, cât de des cu putinţă, aici, la Oradea.

.

Oradea, 30 septembrie 2011

■

.

.

©

• Imagini :

Georg Baselitz – Oberon | Remix, 2005 | Site oficial

Mihai Şora văzut de Dan Perjovschi, 2011 | Site oficial

• Text :

Mihai Şora în dialog cu publicul, la Zilele revistei Familia

Oradea, 30 septembrie 2011 | Site oficial al revistei

.

.

Pentru a cita acest articol : Restitutio Benjamin Fondane

.

.

Mariana Şora | 1917 – 2011 |

.

.

IN MEMORIAM MARIANA ŞORA

| Budapesta, 26 mai 1917 – München, 19 decembrie 2011 |

.

Ego scriptor

Mariana Şora, la ieşirea din timp

.

.

Mon cœur mis à nu. Sub această expresie ar putea sta întreaga operă a Marianei Şora: nu inima dezvăluită (aşa cum a fost trădat Baudelaire în limba română), ci sufletul în palmă. Căci există, în această operă, o generozitate funciară, pe care literele noastre (împovărate de vidul atâtor orgolioase credinţe în sine) nu o practică spontan şi destins, ori au îngropat-o de mult sub tribulaţii conjuncturale.

Sunt, întâi de toate, cărţile de critică: Heinrich Mann (Editura pentru Literatură Universală, 1966), Unde şi interferenţe. Studii, eseuri, articole (Editura pentru Literatură, 1969), cu texte despre I. L. Caragiale, Ion Creangă, Lucian Blaga, Thomas Mann, Jacob Wassermann, Robert Musil, Franz Kafka, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Heinrich Böll, Günter Grass etc.; Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga (Editura Minerva, 1970), Cioran jadis et naguère (Éditions de L’Herne, 1988), Despre, despre, despre… (Editura Nemira, 1995, 2000). Mereu în empatie cu cel despre care scrie, analiza Marianei Şora este participativă (fără emfază), rafinată (fără înflorituri), subtilă (fără maliţie). De fapt, perspectiva este, de fiecare dată, mai curând ontologică decât (strict) literară.

Sunt, apoi, numeroasele traduceri în germană sau franceză din literatura română clasică şi contemporană (din nou: Caragiale, Eliade, dar şi Blecher, Delavrancea, Filimon etc.); din germană, franceză, maghiară în română (cele două volume consistente, însoţite de un comentariu nuanţat, publicate la Editura Minerva, în 1973, sub titlul Gândirea lui Goethe în texte alese, dar şi Ionesco, Böll, Kafka, Thomas Mann, Magda Szabó); din maghiară în germană (Nagy István, Balla Károly etc.).

Urmează scrierile de ficţiune: Rătăcire (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995), reluat, ulterior, în volumul Mărturisirile unui neisprăvit (Editura Cartea Românească, 1999); scrierile confesive (jurnale, memorii): O viaţă-n bucăţi (Editura Cartea Românească, 1992, 2001, 2007), Filigrane. Scrisori din Paris şi alte proze din cinci decenii (Editura Elion, 2000), Cenuşa zilelor. Jurnal, 1997–2001 (Editura Albatros, 2002), Două jurnale faţă în faţă (Editura Cartea Românească, 2009).

Aceasta este partea vizibilă a operei Marianei Şora. Complexă, coerentă şi pătrunzătoare deopotrivă. Ei i se adaugă cealaltă, risipită sub forma unor prefeţe, studii, recenzii, interviuri, precum şi cea încă inedită: corespondenţa de sute de pagini (cu Cioran, Crohmălniceanu, Eliade, Ionesco şi alţii), pe care o îngrijeşte, în acest moment, Tiberiu Avramescu – vechi prieten al familiei, jurnalele netranscrise ori volumul confesiv De senectute.

Este, aşadar, destul de greu să percepi, din capul locului, anvergura acestei opere, mai ales că o bună parte din ea nu a fost încă editată. Avem de-a face cu un model de libertate interioară: nicio formă de obedienţă aici, nicio urmă de aservire sau de „adaptare“ – acest cuvânt-cheie al modernităţii noastre târzii. Într-un anume sens, opera Marianei Şora este o ieşire din timp, însă la modul paradoxal: străină de constrângerile actualităţii, ea reface istoria, restituie înţelesuri uitate, dar evită locul comun şi faptul divers; deseori, se retrage în spatele citatelor, caută rigoarea demonstraţiei, nu se fereşte de expunerea personală, dar priveşte cu circumspecţie osificarea ideilor şi automatismele dominante.

Un astfel de spirit liber, complet desprins de mecanismul publicării, de mondenităţile lumii literare, nu putea fi decât à contre-courant.

Nici viclenie speculativă în această operă, nici sentimentalism ieftin (cum se mai întâmplă să găsim în jurnale, de pildă, chiar la fiinţe dotate, precum Jeni Acterian). Mariana Şora este profund cerebrală şi, implicit, livrescă. Până şi notaţiile personale îi servesc pentru consideraţii de respiraţie mai amplă, teoretică. O notiţă din jurnalul de tinereţe, reprodusă în ultimul volum, apărut recent (Două Jurnale faţă în faţă, Ediţie îngrijită şi postfaţată de Lia Ghimpu, Prefaţă de Cornel Ungureanu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, Colecţia „Jurnal & Memoriii“, 2009, 387 p. in 8°), ne previne asupra acestei naturi paradoxale:

„Nu înţeleg mania scriitorilor de azi de a tipări jurnale intime. Jurnalul nu e un gen literar; nu spun că e un gen inferior, cu toate că denotă din capul locului un temperament minor, căci nu e vorba aici de o teorie a genurilor literare, ci de faptul că jurnalul nu e literatură, nu e artă şi în asta îi constă inferioritatea şi superioritatea. Prima e pe plan estetic, al expresiei, a doua pe planul autenticităţii, al omeniei.

21 iulie 1939, Paris“

(ed. cit., p. 23)

Textele Marianei Şora nu sunt nici visătorii, nici reflexele condiţionate ale unui fatalism dezamăgit, cu toate că jurnalele abundă în consideraţii intime (unele imposibil de dezvăluit în timpul vieţii). Lipsite de militantism feminin, scriitoricesc sau de orice altă natură, ele nu au nimic din retorica (fluctuantă) a lui „trebuie să“. Este, aici, osatura unor reflecţii care depăşesc simpla confesiune, explicitează imediatul, dar într-o distanţare de circumstanţial: un fel de éprouver l’écrit, plutôt que s’en emparer. De fapt, o construcţie seducătoare: poate pentru că nu a stat niciodată sub semnul urgenţei publicării, şi nu a fost condiţionată în vreun fel de existenţa unui lector potenţial. Ceea ce, desigur, nu exclude nici egofilia, nici calofilia. Dificultatea cea mai mare în judecarea corectă a operei Marianei Şora vine tocmai din perfecta sincronie a exigenţelor literare cu nesocotirea finalităţii publicării. Aşadar, o eliberare de artificiile pe care le presupune exteriorizarea unui conţinut, fără pierderea nuanţei, a detaliului relevant. Paradoxul constă tocmai în a restitui un cotidian apăsător păstrând intacte aplecarea către livresc şi preocupările pur intelectuale. Cu alte cuvinte, se întrevede, în chiar această contradicţie, o coerenţă adâncă: deşi pare mereu autocentrat, dispozitivul Marianei Şora nu este mai puţin îndreptat către exterior – chiar dacă nu are în vedere un destinatar precis. Reproduc, spre ilustrare, acest fragment amplu din volumul, încă inedit, De senectute:

„Moartea îmi dă târcoale. Se ţine la o oarecare distanţă. În jur, pe unde mă ocoleşte, simt un uşor vârtej de aer rece. Întinde un braţ scheletic spre mine, o mână descărnată, dar apoi se retrage, se îndepărtează, dispare. Cineva mă apără. I-am fost încredinţată şi m-a luat în primire când m-am ivit pe lume; i se spune – aşa, pentru copii – înger păzitor. Îi simt proximitatea numai de câţiva ani, dar din ce în ce mai des. Când eşti tânăr, poate nici n-ai nevoie într-atât de un ajutor de acest fel, din partea unui duh blând şi prietenos, cum ţi se pare că este; însă cu vârsta… Prezenţa sa mi s-a revelat de câteva ori, l-am simţit în spatele meu, aproape, tangibil parcă. Şi m-am cutremurat. Valuri de fiori mi-au trecut pe spinare. Mai că-mi venea să mă întorc brusc…, ca să-l surprind… Ce aberaţie! Ce blasfemie! Covârşită de prezenţa sa nevăzută, am căzut în genunchi.

Da, creşte în noi credinţa în supranatural: – oare ne copilărim? Sau se ascut unele simţuri în timp ce scade acuitatea celorlalte, a celor necesare vieţii sociale – văzul, auzul, până şi cel al echilibrului, aducând cu sine nesiguranţa la umblat (de unde povestea cu animalul simbolic ce se foloseşte, în amurg, de un al treilea picior)? [...]

Să mergi înainte pe calea îmbătrânirii înseamnă, între altele, să devii conştient de reducerea posibilităţilor ce-ţi sunt date. Se impune, aşadar, să-ţi măsori forţele, să nu mai începi decât ce poţi duce la bun sfârşit. Dar există obligaţii… [...]

Numai constrângerea ne poate determina să pornim un lucru, nicicum voinţa noastră proprie. Iată un fapt confirmat de Cioran, care mi-a mărturisit odată – textual (am notat cuvintele sale într-un caiet-jurnal) – că doar silit fiind, printr-o promisiune dată unei reviste, şi numai la reclamaţia acesteia, deci de ruşine, a scris articolul său despre Saint-John Perse, trudind o noapte întreagă, spre a-l preda a doua zi. De altfel, de la el am învăţat cuvântul procrastinaţie.“

Există, la Mariana Şora, un fel de a concepe scrisul sub forma unei cuceriri neobosite, mereu reînnoite, a realului – chiar şi ale acelor părţi ale sale care rezistă verbalizării, cum ar fi intimitatea cea mai adâncă a cuplului, sau, tocmai dimpotrivă, exterioritatea cea mai cotropitoare a celui de-al doilea război mondial, din jurnalul de tinereţe. Or, totul la Mariana Şora pare să treacă de indicibil, să expedieze sau să suprime frontierele a ceea ce, pentru altcineva, ar fi cu neputinţă de formulat. Nu deducţia realităţii din realitate o interesează pe Mariana Şora: ceea ce numim, îndeobşte, realitate, nu ne este dat, spune ea, ci este o pură construcţie, care trebuie continuu (re)câştigată. A-ţi căuta cuvintele înseamnă a avea prezenţa de spirit pentru a prinde ceea ce nu fusese încă perceput şi, implicit, a-ţi redimensiona disponibilităţile perceptive: realitatea nu mai este „dedusă“ din realitate – sau din ceea ce numim, printr-o convenţie verbală, realitate –, ci chiar din practicarea propriu-zisă a unei limbi. De aici, poate, mai mult decât dintr-o aptitudine individuală sau fapt pur biografic, poliglosia Marianei Şora: jurnalele conţin nenumărate pagini scrise direct în limba germană, în maghiară sau franceză – după cum se desfăşoară lecturile sau după dispoziţiile lingvistice din momentul respectiv.

Nu ajunge să­-ţi mărturiseşti afinităţile elective. Dacă nu vrei să rămâi la nivelul incantaţiei, trebuie să deprinzi şi arta rupturii. Diaristă excepţională, Mariana Şora ştie să ocolească toate capcanele autocentrării. O combinaţie subtilă de referinţe livreşti, comentariu literar sau filosofic, verdicte tranşante, ieşire din zbuciumul actualităţii. Nu este de mirare că o astfel de operă nu are nimic comun cu frivolitatea diariştilor ocazionali, nici cu reciclarea gălăgioasă a lui „ca şi cum“. Totul este autentic în opera aceasta: şi severitatea sentinţelor, şi răbufnirile de angoase, şi infuzia de resentimente ori ironii. Iar – pentru că autentic – desprins de imperativul unor căutări nostalgice, de idei preconcepute sau definitive. O gândire deopotrivă clară şi conştientă de limitele sale. De aici decurg încercările Marianei Şora de a ieşi din circumstanţă, pentru a gândi altcumva: renunţând la facilităţile diaristului (purul factual), la agitaţiile de suprafaţă, la prudenţele (subtile) ale rescrierii. De fapt, Mariana Şora sfidează tocmai convenţiile autobiograficului: are un ataşament spontan faţă de întâlnirea cu celălalt (prieteniile sunt mereu vii şi mărturisite), dar nu se supune ritualului descriptiv al faptului minor. Cu alte cuvinte, toate notaţiile, chiar şi cele mai intime, conţin un potenţial de universal: o deschidere spre natura umană, cu toată lumina, harul ori nevolnicia ei, mai curând decât spre eul biografic (şi punctual). O ruptură instauratoare, am spune, pentru că miza finală nu este eul propriu-zis, ci căutarea lui: cu trimitere precisă la timp ori la timpuri, dar cu extragerea din timp; fără incantaţii, fără intonaţii profetice, discursuri monolitice, autolegitimări prin ricoşeu (lecturi). O articulaţie care modifică unghiul privirii pentru a se potrivi şi mai bine cu acel „lăuntru“ al fiecăruia (şi câtuşi de puţin cu discursul colectiv). Elitistă şi independentă prin excelenţă, personalitatea Marianei Şora nu intră în rama îngustă a colectivismului. Convertirea interioară nu are vreo legătură, aici, cu vertiginoasa presiune a prezentului, ci cu facilitatea de a se gândi pe sine prin ceilalţi, însă fără ecumenismul naiv ori pompos al autorului de jurnal.

„Oricum ar sta lucrurile, ajunge, nu mai vreau. Jurnale nu mai public. De altfel, la ce bun? Mai am şi alte treburi de făcut – ba sunt datoare să le fac, conform formulei «eine Gabe ist eine Aufgabe», cuvinte scrise cu litere nicidecum de aur, ci cu pixul pe un peticel de hârtie, de către Mihai Şora, cu mulţi ani în urmă, aici, la München, pe o «ţidulă» lipită de mine apoi pe marginea de sus a birouaşului, ca să-mi servească drept îndemn perpetuu şi dojană. Sigur, sigur, «un dar e o datorie». Vorba a fost formulată cândva de Käthe Kollwitz, o femeie şi jumătate, care s-a ţinut de precept: şi-a folosit darul cât s-a putut, datoria ei a fost împlinită. Cred că am mai citat preceptul ăsta pe undeva, devin cam uitucă, îmi cer iertare, dar «mieux vaut deux fois que jamais», zic modificând puţintel vorba asta (mieux vaut tard que jamais), de asemenea cu totul memorabilă, adică de ţinut minte şi de aplicat, mai ales în clipe, ore, zile de descurajare. Atunci e momentul să-ţi spui: n-ai chef de nimic? Şi ce dacă! Ai un dar, eşti deci dator să-l fructifici. Oare-l mai ai în întregime când ai ajuns în stadiul III al fiinţei enigmatice propusă lui Oedip de Pythia spre identificare, stadiul atins de ciudata vietate spre înserare, când umblă în trei picioare – ca tine acum, chiar dacă nu mereu, dar adesea? Rămâne de văzut.

Ce ai făcut tu, toată viaţa, cât ai muncit, cât te-ai agitat, cât te-ai străduit? Cum ai sperat mereu că la anul, la vară, săptămâna viitoare, ba chiar mâine se vor deschide perspective, totul se va aranja, totul… Şi ce a ieşit? Nu tu carieră, nu bani, nu glorie. La ce ţi-au folosit darurile? Qu’as-tu fait, toi que voilà, pleurant sans cesse? Qu’as-tu fait, toi que voilà, de ta jeunesse? Da, chiar, ce ai făcut toată viaţa?

Am trăit.­“

(Mariana Şora, Cenuşa zilelor. Jurnal, 1997-2001, Editura Albatros, Bucureşti, 2002, p. 456-457)

Pe această in-finitudine şi pe această verbalizare a unui biografic aflat mereu în mişcare (sau în criză) se întemeiază libertatea Marianei Şora: ea refuză orice tranzacţie cu acel à peu près care face cotidianul suportabil. Este, în această operă, o reformulare perpetuă a interogaţiei despre sens: sensul vieţii, sensul lui a-fi-împreună, sensul lui a gândi ori a scrie. O interogaţie deschisă, în care descoperim, de multe ori, asceza – trăită mai curând sub forma renunţării la dogmă, decât ca înclinaţie religioasă. Dar, în mod straniu, Mariana Şora nu afişează niciodată acea morgă severă a fiinţelor livreşti sau ascetice; după cum înţelepciunea din jurnale nu are nimic hedonist sau condescendent. Este, în cele din urmă, încrederea în viaţă, o formă de voluntarism care depăşeşte angajamentul concret într-o acţiune publică oarecare. Refuz ferm de a renunţa la speranţă, dar în absenţa propovăduirii ideii de progres. Control maximal al frazei, dar eliberare totală de retorică.

În fond, poate că disciplina pe care Mariana Şora şi-a autoimpus-o de-a lungul vieţii, scriind fără întrerupere, chiar şi în perioada din urmă, la vârsta senectuţii, este ea însăşi de natură paradoxală: desprinderea de viaţă pentru a o putea articula.

.

.

Luiza Palanciuc

.

.

Pentru a cita acest articol : Restitutio Benjamin Fondane

Gratias agimus.

.

.

© Luiza Palanciuc | série «Un homme parmi les autres» | 2008

.

.

N’est-il rien qui pût nous apaiser?
un peu de neige aux lèvres des étoiles,
un peu de mort donnée en un baiser?

Moi-même dans tout ça – Qui donc – moi-même?
Fondane (Benjamin) Navigateur –
Il traverse à pied pays, poèmes,

le tourbillon énorme d’hommes morts
penchés sur leur journal. La fin du monde
le retrouva, assis, dans le vieux port * –
| jouant aux sorts * |.

Regarde-toi, Fondane Benjamin –
dans une glace. Les paupières lourdes.
Un homme parmi d’autres. Mort de faim.

                                         1943

.

.

Nimic nu-i, oare, să ne-aducă alinare?
nici fulg de nea pe margine de stea,
nici strop de moarte prelins în sărutare?

Şi eu în ceste toate – Cine? – Cine din mine?
Fondane (Beniamin) Un călător pe mare –
La pas trecând prin ţări, poeme,

nebun vârtej de oameni morţi
cu ochii afundaţi în ziare. Sfârşitul lumii
l-a găsit în vechiul port* –
| trăgând la sorţi* |

Priveşte-te, Fondane Beniamin –
priveşte-te-n oglindă: ai pleoape grele.
Un om, doar, printre alţii. Mort de foame.

1943

.

.

©

• Texte : Benjamin Fondane, poème conservé ­ à la Bibliothèque Jacques Doucet, Paris ; extrait du Mal des fantômes.
  | * variante notée dans le manuscrit |
  Remerciements : Monique Jutrin, Société d’Études Benjamin Fondane.
• Image : Luiza Palanciuc, série «Un homme parmi d’autres», 2008.
• Traduction du français : Luiza Palanciuc et Mihai Şora.

.

.

Pour citer cet article : Restitutio Benjamin Fondane
Gratias agimus.

.

.

I

.

Sunt douăzeci de ani, în 1900, un cortegiu de puţini l-au însoţit pe Wilde, obşteşte, la cimitirul din Bagneux. Pentru noi, o aniversare tristă. Să profităm de pretextul acesta al aniversării ca să corijăm câteva păreri care se vor reface la loc, cum se reface urma paşilor în nisipuri.

Wilde scria: „Sunt născut pentru excepţii, nu pentru legi“. Oamenii care ştiu ceti concep prea puţin inegalitatea asta în faţa legilor naturii. Oamenii sunt, prin ipoteză, identici. Ei admit existenţa excepţiei, cum admit existenţa miracolului. Dar ar voi să categorisească după legile fizicei comune, care e negată de miracol, şi după legile psihologiei comune, care e negată de excepţie.

Brassaï | Tache limbe | circa 1932

.
.

Wilde scria: „Şi de-ar fi viaţa, cum desigur este, o problemă pentru mine, eu nu-s mai puţin o problemă pentru viaţă“. Dar oamenii n-au nevoie de probleme. Wilde are o anecdotică: o viaţă a lui particulară, cu multe amănunte, cu multe mistere şi, la sfârşit, cu puşcărie. Cu elementele astea, poţi oricând să scrii despre Wilde şi să-i judeci opera. Poţi chiar să osândeşti. Bârfeala a devenit însăşi critica literară. Şi ori de câte ori, într-un plan, se judecă numai anecdotica, fără să se caute obârşia în temperament, de atâtea ori critica: roman, eseu sau filosofia artei, este simplă bârfeală.

Iată însă pentru aniversarea morţii lui Wilde şi o surpriză. E pamfletul lui Alfred Douglas, intitulat cu emfază: Oscar Wilde et moi. Vom întâlni iarăşi afirmaţia – care nu scade valoarea în sine a cărţilor – că mai toate piesele şi Dorian Gray s-au născut din pariuri. Douglas insinuează medalionul unui Wilde linguşitor, tenace şi scriitor din accident, sluga nobililor englezi, veşnic chinuit să le parvie egal. Fostul ocolit care-şi scrie memoriile lipseşte, pe lângă o dreaptă atitudine sufletească, şi de unitatea de inteligenţă.

Edouard Grenier a făcut, în memoriile lui, din Heine un soi de cămătar care-şi specula secretarii, care i-ar fi scris şi poemele. Euryalul lui Wilde insinuează numai că Wilde a împrumutat de la dânsul bani şi operă: insinuează numai. Şi e cu atât mai prost. Aş fi vrut să fie canalie. Atunci scrisul lui ar fi numai calomnie. Ar merita poate stima noastră.

Din nefericire, Douglas n-a fost numai un calomniator şi un speculant. E un prost. Nu exagerează faptele: le notează exact. El e convins că axiomele de artă din prefaţa lui Dorian Gray sunt afectare. Nici nu le poate concepe o expresie şi o mască. Ideile din prefaţă sunt astăzi monedă curentă şi garantată. Sunt dureroase memoriile prietenului lui Oscar. Un calomniator e încă o fiinţă complexă, cu sensibilitatea lesne impresionabilă, un crier în care sunt cărări şi sunt peluze şi sunt hipodroame în care-ţi pot alerga ideile. Dar e dureros pentru Wilde prietenia acordată unui om care era un imbecil!

.

. 

II

.

.

„Nimic nu-i mai rar în om – spunea Emerson – decât o faptă a lui proprie“… dar n-a voit nimeni să vadă în Wilde fapta lui proprie, întreagă. I s-a îmbucătăţit viaţa, cu intenţie. Continuitatea unui temperament: dar asta e o scuză şi o explicaţie.

Viaţa lui Wilde a devenit, în mânele moralei, discontinuă. Până într-atât, că toate ideile spuse de el au fost despărţite şi aruncate în lume izolat, ca să lipsească de sens. Se ştie de toată lumea că mai toate scrierile lui Wilde sunt rezultatele unui pariu. Se ştie că Wilde spusese că şi-a pus geniul în viaţă şi numai talentul în operă.

Izolate, pot părea ambele paradoxul unui caracter factice şi orgolios… Să le dăm însă împreună, aşa cum Wilde le-a spus într-o seară lui André Gide, care-l certa că scrie piese proaste şi că ceea ce are mai bun cheltuieşte în conversaţie. Atunci Wilde: „Dar ştiu bine că piesele mele nu sunt deloc bune; şi nici nu ţin să fie. Dar dacă ai şti cât amuză. Aproape toate sunt rezultatele unui pariu. Şi Dorian Gray l-am scris în câteva zile, pentru că un prieten susţinea că n-o să pot scrie niciodată un roman. Mă plictiseşte aşa de mult să scriu!“ Apoi, plecându-se spre Gide: „Vrei să ştii marea tragedie a vieţii mele? Este că mi-am pus geniul în viaţă – şi numai talentul în operă.“

S-au spus atâtea despre Wilde, s-au citat atâtea. Şi totuşi, nu s-au spus cele mai bune idei ale lui – şi nici cele mai caracteristice. În broşura de un considerabil interes a lui André Gide despre Wilde, se găsesc cele mai bune din ideile lui Wilde. Nu pentru că Wilde spunea lucruri mai frumoase când vorbea cu Gide… Dar pentru că Gide le reţinea pe cele mai frumoase. Pentru că spectatorul avea inteligenţa actorului. De aceea Gide nu râde, ci notează:

„Nietzsche m-a nedumerit mai puţin, mai târziu, pentru că l-am auzit pe Wilde spunând:

 – Nu fericirea! Mai ales nu fericirea! Plăcerea! Trebuie să voieşti totdeauna tragicul!“

El mergea pe străzile din Alger, precedat de o bandă întreagă de golani; vorbea cu fiecare, îi privea pe toţi cu bucurie şi le arunca banii, la întâmplare. „Nădăjduiesc – spunea el – că am demoralizat bine oraşul ăsta“. Wilde izbutise să câştige gloria pe care o ambiţionase Flaubert: „aceea de demoralizator“.

Fraza asta a lui Wilde aminteşte bine de Des Esseintes, eroul din À rebours a lui Huysmans, şi pe eroul din romanul L’Immoraliste a lui André Gide. Mă întreb – cum romanul e ulteriorul faptului – dacă punctul de plecare al lui n-a fost fraza aceasta a lui Wilde, care se preta minunat la problema lui Nietzsche.

Caracteristica lui Wilde nu e perversitatea care l-a dus la puşcărie. Un pur accident, care n-a stricat continuitatea vieţii lui Wilde, cum se afirmă de prostime.

Dimpotrivă, neprevăzutul accidentului a completat viaţa lui Wilde cât se poate de armonios. Fără puşcărie, Wilde rămânea un adorabil monden. Trebuia puşcăria ca să existe antiteze. Trebuia De profundis după Crima lordului Saville, ca să existe paradoxul. De altfel, în închisoare, Wilde a rămas un pur estet care găseşte că: „totul în tragedia mea a fost hidos, meschin, respingător, lipsit de stil“. El descoperă, în puşcărie, suferinţa: dar cu bucuria cu care ar inventa o parabolă. El nu propune suferinţa: o justifică esteticeşte.

Ceea ce a priceput Wilde nu e numai că morala e în afară de artă: un material care poate fi speculat în folosul artei, indiferent, ci în faptul involuntar că viaţa lui Wilde s-a supus operei lui de artă, identică. Wilde a făcut din viaţa lui opera de artă. Şi deoarece arta e în afară de morală, viaţa lui a fost în afară de morală. O simplă consecinţă firească. Wilde spunea despre un critic care-l felicita că-şi îmbracă gândirea în istorioare şi parabole: „Ei cred că ideile nasc goale. Ei nu vor să priceapă că nu pot gândi altfel decât în naraţie. Sculptorul nu caută să-şi traducă în marmoră gândirea lui; el gândeşte în marmoră de-a dreptul.“

Oamenii cred până astăzi că vorbele nasc goale şi că ideile nasc goale. Şi nu pricep că viaţa scriitorului trebuieşte privită aşa cum a fost realizată, de-a dreptul în marmora operei.

.

.

• Text : B. Fundoianu – „Oscar Wilde“, I-II, articole publicate în revista Rampa, 21 septembrie 1921, p. 3, respectiv – 22 septembrie 1921, p. 3.
• Imagine : Halasz Gyula / Brassaï (1899-1984), Tache limbe, Paris, circa 1932.

.

.

Pentru a cita acest articol: Restitutio Benjamin Fondane
Gratias agimus.

.

.

.
.

Stendhal | projet d’épitaphe | cca. 1832

.

.

Citesc din când în când pe Stendhal, ca pe un stimulent. Un stimulent à rebours însă… Mi-e frică de artistul din Stendhal care nu-l poate iubi pe Chateaubriand, care nu-l poate suferi pe de Maistre şi care, în timpul compoziţiei romanului [La] Chartreuse de Parme, citeşte ca pildă de stil Codul civil.

Nu-l practic pe Stendhal, cum acesta practică Codul civil, sau cum – dicitur – unii înţelepţi îşi ţin pe masa de studiu o hârcă, să se obişnuiască. Flaubert, după ce a otrăvit-o pe Madame Bovary cu arsenic, cu arsenicul acela al cărui gust, prea cu putere evocat, l-a urmărit câteva zile şi l-a intoxicat – dacă ar fi voit cândva să se sinucidă, sunt sigur că amintirea arsenicului l-ar fi oprit să se otrăvească – în tot cazul cu arsenic. Nu e acesta un stimulent à rebours?

Şi Des Esseintes, eroul lui Huysmans, nu renunţă la călătoria lui la Londra pentru că, timp de o oră în cafenea, trăia coşmarul călătoriei? „A trăi coşmarul e destul. De ce să mai trăiesc realitatea?“

N-am priceput niciodată de ce Taine a citit Le rouge et le noir de şaptezeci şi cinci de ori. Acum bănuiesc: trăia coşmarul scrisului logic în Stendhal, ca să poată scăpa de el când avea să iscălească Taine.

„Iată de ce, fără îndoială, scriu aşa de rău“ – spune Stendhal: „e din dragoste excesivă pentru logică“. A scrie rău: e vorba, fireşte, numai de stil. „Numai“? Dar există şi altceva în afară de stil? Dragostea excesivă pentru logică l-a împiedicat pe Voltaire ca să priceapă ceva în scrisul contemporanului Rousseau. Şi nu „dragostea excesivă pentru logică“ – pentru logica scrisului – îl creşte câteodată aşa de considerabil şi-l scade câteodată atât de inferior pe marele Anatole France?

Luni

Citesc în Laocoon ideea aceasta izolată:

„O operă de artă poate merita toate sufragiile fără ca să ai multe de spus în favoarea artistului. În schimb, un artist ne poate cu dreptate reclama admiraţia fără ca opera lui să ne poată satisface complet.“

Ar trebui găsite exemple.

Marţi

În artă poţi fi un izolat şi creatorul categoriei în care intri. Atunci eşti Dante sau eşti Goethe.

În politică însă nu mai poţi fi Goethe, eşti „conservator“, şi nu poţi fi Dante: eşti ori guelf ori g[h]ibelin.

Miercuri

Un prieten îmi cere din partea unei reviste întârziate un articol comun despre cele trei sărbătoriri: a lui Dante, a lui Baudelaire şi a lui La Fontaine.

Mă gândesc că, într-o scrisoare către mamă-sa, Baudelaire explica: „nu pleacă oare cartea mea de la o idee catolică“? Baudelaire are comun cu Dante gara aceasta catolică, de la care au plecat amândoi în lume. Baudelaire ar fi putut scrie oricând Infernul – ar fi putut Les Fleurs du mal să fie oare altceva? Nu e aceeaşi spăimântătoare viziune şi acelaşi meşteşug superior de a valorifica viziunea?

Amicul meu, îţi pot scrie despre Dante şi Baudelaire. Dar despre La Fontaine…

Joi

În preajma apariţiei unei cărţi, pentru curând, mă gândesc că, odată publică, cartea va fi un spectacol, interzis ca acele din Atena femeilor. Să scrii pentru bărbaţi numai! Asta îţi face stilul aspru cum sunt scaieţii ghimpoşi fără vivacitate, simpli. La ce bun imaginea care nu poate fi o agrafă, la ce [bun] metafora care nu e un creion pentru sprâncene, la ce [bun] ideea care nu poate fi o jartieră, care nu poate muşca un genunchi?

A scrie o carte pentru femei. Dar aceasta ar trebui să fie ţinta tuturor cărţilor. Şi totuşi, ce absurditate! De ce au citit femeile toate – dar absolut toate – cărţile care s-au ocupat de ele? O carte „pentru“ femei nu e carte „despre“ femei. Până când confuzia operei de artă cu subiectul ei? O carte de subiecte e obligator proastă. O carte fără subiecte… Câţi au riscat să cadă din galop şi câţi au biruit calul?

Femeile au prostituat cărţile, cum au prostituat oamenii care le-au iubit prea mult. De aceea, poate, trebuie să iubeşti mult femeia ca, din stimă pentru dânsa, să scrii cărţi pe care nu le va putea citi.

.

.

• Text : B. Fundoianu – „Stendhal“, articol publicat în revista Rampa, 26 octombrie 1921, pp. 1-2.
• Imagine : Stendhal – manuscris, cca. 1832, proiect de epitaf: «Errico Beyle/ milanese,/ visse, scrisse, amo/ quest’anima / adorava / Cimarosa, Mozart e Shakespeare / mori di anni / il.. 18.. »

.

.

Pentru a cita acest articol: Restitutio Benjamin Fondane
Gratias agimus.

.

.

© Luiza Palanciuc | Le rire de Voltaire | 2008

.

.

Foiletez din nou pe Voltaire, în Dicţionarul filosofic. Abia acum – întâia oară când îl recitesc pe Voltaire, după lectura lui Montaigne –, înţeleg pricina pentru care Voltaire e astăzi în mai puţină stimă. Montaigne are o limbă simplă, capabilă să asimileze orice nuanţă: pietrele în râu stau pe un fund moale, şi curgerea râului le mişcă şi le schimbă locul. Limba lui Voltaire e rigidă; cuvântul cel mai fluctuos se stabileşte în vorbă, ca într-un mormânt stătător şi de sine : e limba certitudinii.

Dar iată-ne tocmai la capitolul Certitudine – pe care Renan avea s-o numească mai târziu cu dezgust: l’horrible manie de la certitude. Pentru Voltaire – se înţelege lesne – nu există certitudine, pentru că nimic nu se poate construi pe aparenţe, pe raporturi. Şi totuşi. Există şi pentru Voltaire una: „certitudinea matematică e imuabilă şi eternă“.

Îi spui lui Voltaire: „nu eşti sigur că oraşul Pekin există?“ n-ai văzut oare stofele din Pekin? oameni din diferite ţinuturi, de diferite păreri, cari au scris cu violenţă unii contra altora, susţinând cu toţii existenţa oraşului Pekin, nu te-au putut convinge de existenţa lui?“

Voltaire răspunde: „e extrem de probabil că a existat un oraş Pekin: dar n-aş paria viaţa mea că oraşul acesta există, în vreme ce mi-aş paria oricând viaţa că cele trei unghiuri ale unui triunghi sunt egale cu două unghiuri drepte“.

E adevărat: teorema se poate demonstra pe hârtie. Dar un voiaj – un simplu voiaj – nu poate demonstra existenţa oraşului Pekin? Trebuie să negi totul – sau trebuie să afirmi totul. De ce ar fi falsă certitudinea geografică şi cea matematică ar fi eternă? Îl imaginez pe Voltaire, cu convorbitorul lui – cu unul care l-ar fi anticipat pe Henri Poincaré: „îmi pariez viaţa – spune Voltaire – pentru postulatul lui Euclid: printr-un punct luat în afară de o linie dreaptă, nu se poate duce decât o singură paralelă la acea dreaptă. Iată un punct în care nu există controversă, ca P în dogmele metafizice.“

„Îţi pariezi viaţa – răspunde interlocutorul –, şi asta e un lucru frumos: omenirea are nevoie de certitudini. Dar că faci bine pariind viaţa, nu cred: domnul meu, nu există o singură geometrie, aceea a lui Euclid: există o infinitate de geometrii cu putinţă: le numim: neeuclidiene. În geometria lui Lobacevski, printr-un punct în afară de o dreaptă, poţi duce mai multe paralele la acea dreaptă. Iar în geometria lui Riemann, printr-un punct în afara unei drepte, nu poţi duce nicio paralelă la acea dreaptă.“

„Dar – ripostează Voltaire –, geometria lui Euclid se poate demonstra…“

Iar interlocutorul: „şi celelalte se pot demonstra; pentru un sceptic ca dumneata, demonstraţia poate fi însă un argument? Geometria lui Euclid, din cele mai multe cu putinţă, se impune însă mai lesne, e singura posibilă din punctul de vedere practic.“ Dar ne putem noi satisface cu atât: „punctul de vedere practic?“ Dacă ţii totuşi să-ţi pariezi viaţa, fără să rişti prea mult – interlocutorul se opri ca să savureze grimasa lui Voltaire – , pariază mai bine pe existenţa oraşului Pekin, cel puţin în privinţa asta nu există controversă.

.

.

• Text : B. Fundoianu – „Scepticul Voltaire“, articol publicat în revista Rampa, 12 august 1921, p. 1.
• Imagine : Luiza Palanciuc – Le rire de Voltaire, 2008.

.

.

Pentru a cita acest articol: Restitutio Benjamin Fondane
Gratias agimus.

.

.

© Andrés Cisilino Rubio | Dos pulsões, os tremores | 2010

.

.

Dans un des volumes de Testimonios, qui sera bientôt édité en France, Victoria Ocampo raconte que pendant l’hiver 1929, à Paris, elle se rendit un jour chez Léon Chestov avec Ortega y Gasset. Un jeune homme entra avec eux dans l’ascenseur et son habillement attira son attention: il portait un béret sombre, une écharpe verte et des gants de la même couleur. Ils entrèrent chez Chestov qui le présenta: Benjamin Fondane, écrivain. Victoria, qui sympathisa avec lui, apprit qu’il était roumain et qu’il écrivait en français des poèmes et des essais. Quelques jours plus tard, elle l’invita à dîner dans son appartement de la rue d’Artois avec Drieu La Rochelle qu’elle venait également de connaître. Lors de ce dîner, selon son témoignage, les deux écrivains se querellèrent violemment…

Fondane revit souvent Victoria Ocampo cette année-là. Sa situation économique n’étant pas brillante, la fondatrice de la revue Sur et des éditions du même nom l’invita à Buenos Aires. En juillet 1929, Benjamin Fondane, qui est un passionné de cinéma, s’embarqua pour Buenos Aires pour présenter des films d’avant-garde et donner des conférences à la faculté de philosophie et de lettres. Une de ces conférences parut dans le premier numéro de Sur, en 1931. De son côté, l’écrivain Eduardo Mallea, très proche de Victoria, lui demanda de collaborer au supplément littéraire de la Nacion, qu’il dirigeait.

Dans les années qui suivirent, Victoria se proposait de faire revenir Benjamin Fondane à Buenos Aires avec l’intention qu’il adapte au cinéma le roman de Ricardo Guiraldes, Don Segundo Sombra. Fondane, enthousiasmé, rédigea un essai sur le livre, mais le projet n’aboutit pas car la veuve de l’auteur, Adelina del Carril, s’y opposa. En 1936, néanmoins, Fondane repartit en Argentine, invité de nouveau par Victoria: elle avait trouvé un riche producteur afin que son rêve de filmer se réalise. À cette occasion, Fondane séjourna six mois en Argentine et dirigea, à Buenos Aires, le film Tararira, où jouaient les frères Aguilar, quatre comédiens espagnols qui étaient luthistes. Tararira ne parut jamais sur les écrans mais, selon l’écrivain Gloria Alcorta, qui l’avait vu en privé, c’était un chef-d’œuvre. Lors de sa traversée de retour sur le paquebot Florida, Benjamin Fondane fit la connaissance de Jacques Maritain et de son épouse Raïssa.

À partir de ce voyage, les liens d’amitié entre Benjamin Fondane et Victoria Ocampo se resserrent davantage. Elle veille sur lui et lui demande des textes aussi bien pour Sur que pour les Lettres françaises, revue de la France libre, que dirige Roger Caillois à Buenos Aires, et qui est également éditée par ses soins. Fondane dédie à Victoria un poème magnifique, «Amérique, Amérique…» et lui adresse souvent des lettres. Dans l’une d’entre elles, datée de janvier 1932, c’est-à-dire trois ans après le dîner rue d’Artois, il écrit:

«Vous rappelez-vous la fameuse soirée, jadis, dialectique entre Drieu et moi? Elle a failli presque tourner à ma perte ces jours-ci, tant la mémoire de Drieu est tenace…»

Fondane est en colère comme peut l’être un poète. Au cours de sa vie brève, que l’on parcourt grâce à l’exposition remarquable que lui consacre le Mémorial de la Shoah*, on le constate: il fut un poète héros. Il vécut en poète et mourut en héros. On le lit dans ses poèmes et on le voit dans ses photographies. Et son œuvre de poète, de philosophe et de cinéaste est dense, vaste et d’une cohérence absolue. L’intérêt de la présentation, qui lui rend hommage, est comparable à l’émotion qu’elle suscite, sans relâche, du commencement à la fin de la visite.

Dans Testimonios, Victoria Ocampo nous apprend que, le 18 juin 1939, elle vit Benjamin Fondane pour la dernière fois. Elle l’accompagna dans sa voiture jusque chez lui et, en descendant, il la pria de l’attendre quelques minutes. Il s’éloigna puis revint avec une grande enveloppe, cachetée à la cire, qu’il lui tendit, et où elle put lire:

«Chestov. Manuscrit inachevé qui contient les lettres que Chestov m’adressa et mes conversations avec lui. Je remets entre les mains de Victoria Ocampo le manuscrit sur lequel je travaille. En cas de guerre, il peut être utilisé par elle comme elle l’entend. Par conséquent, elle est autorisée à ouvrir l’enveloppe.»

Lorsqu’il lui donna l’enveloppe, il sentit que son amie pensait qu’il exagérait. Il lui dit d’un air grave: «Je crois qu’il y aura la guerre. Je crois qu’on ne se reverra plus.» Je traduis ce passage du livre de Victoria :

«Il n’était pas dans le caractère de Fondane de me parler d’un ton grave et je ne trouvais pas de réponse. Mais les nazis persécutaient les juifs en Allemagne, et Fondane était juif. La guerre arriva. Fondane – naturalisé français – fut mobilisé, puis eurent lieu la défaite et l’occupation de Paris par les nazis. Benjamin Fondane fut arrêté. Nous avions entrepris des actions pour tenter de le sortir de France, lorsque lui et sa sœur (pas sa femme, elle n’était pas juive) furent conduits par la Gestapo à la prison de Drancy (en mars 1944). Ils y furent enfermés sans explications jusqu’à fin avril. Ensuite on les transféra en Allemagne où ils furent internés dans le camp de concentration d’Auschwitz. Le 29 septembre, Fondane et sa sœur moururent dans la chambre à gaz. Les nazis punirent ainsi un homme – qui ne faisait pas de politique – pour trois crimes: le premier, le plus grave, parce qu’il était né juif ; le deuxième, pour avoir comme seul trésor au monde une enveloppe pleine de lettres de Chestov ; le troisième, parce qu’il s’exprimait devant ses ennemis criminels avec l’acuité et l’ironie d’un intellectuel. Nous ne saurons jamais quelles sortes de tortures il endura entre les mains de ces sadiques. Après son décès, lorsque j’ouvris l’enveloppe qu’il m’avait remise, et que je confiai par la suite à Boris de Schloezer, je lus ces lignes supplémentaires: “Je remets ce manuscrit inachevé à Victoria Ocampo par peur qu’une guerre soudaine m’oblige à abandonner mon domicile sans pouvoir le sauver. Dans le cas où ceci ait lieu et que les autres copies s’égarent ou soient détruites, je préfère qu’il reste quelque chose du manuscrit, même s’il est inachevé et incomplet: c’est le bien le plus précieux que je possède. Si moi et les miens disparaissons, je compte sur Victoria Ocampo pour veiller à la publication de ces pages. Paris 18 juin 1939.” Ce manuscrit s’intitulait Rencontres avec Chestov.»

Benjamin Fondane aurait pu être sauvé, en tant que Français, mais il préféra mourir avec sa sœur Line. Lorsqu’on l’arrêta, il gribouilla sur un bout de papier un mot pour son épouse Geneviève: «Viève, voilà. Suis à la préfecture. Voir Paulhan.» La date: le 7 mars 1944. Il avait quarante-six ans quand il fut arrêté par la police française en même temps que sa sœur. Déportés à Drancy, on les envoya à Auschwitz le 30 mai et le 2 ou le 3 octobre, ils furent assassinés dans une chambre à gaz d’Auschwitz-Birkenau, ces dates corrigeant celles de son amie argentine.

Lorsque je suis entrée dans l’exposition qui lui est consacrée, j’ai été frappée par deux éléments tracés sur un mur avec la même force et la même beauté: la photographie de Benjamin Fondane et son poème Exode. J’ai lu le poème sur les traits de son visage et ses traits écrivaient le poème. Ce poème, digne de Rimbaud, auquel Fondane dédia son livre Rimbaud le voyou, figure dans le livre édité par Verdier en 2006, qui rassemble ses cinq recueils de poésie rédigés en français: Ulysse, écrit sur le Mendoza, le bateau qui le conduit en Argentine, Titanic, L’Exode et Le Mal des fantômes, qui donne son titre au livre. En l’ouvrant, on tombe sur cette phrase d’Henri Meschonnic :

«De tous les poètes ses contemporains, pas un, ni même ceux qui ont été dans la Résistance, pas un n’a écrit la révolte et le goût de vivre mêlé au sens de la mort comme Benjamin Fondane.»

Il était né en Roumanie en 1898 dans la ville de Jassy. À quatorze ans, il publie des poèmes dans son pays, écrit sa première prose, le Reniement de Pierre, la Bible accompagnant l’ensemble de ses écrits. Lié à des artistes dadaïstes, il publie en Roumanie des articles sur l’ouvrage de Léon Chestov, Les Révélations de la mort, et lit des écrivains français. En 1921, paraît son volume d’essais Images et livres de France. Il a vingt-cinq ans lorsqu’il s’établit à Paris et commence à écrire en français comme ses compatriotes Tzara, Cioran, Ionesco, Gherasim Luca… Il collabore à la revue Europe et aux Cahiers du Sud, publie des essais sur Chestov, Heidegger, Bergson, Kierkegaard… En 1939, son texte prémonitoire L’Homme devant l’histoire ou le bruit et la fureur voit le jour. Au fil de l’année 1943, jusqu’aux derniers jours, il travaille à ses poèmes L’Exode et Le Mal des fantômes. Son dernier texte philosophique, Le Lundi existentiel et le dimanche de l’histoire, est remis à Jean Grenier qui le publiera en 1945, un an après sa mort, aux Éditions Gallimard.

À la différence de Drieu La Rochelle, qui fit la traversée en 1932 et ne laissa qu’une légère trace anecdotique, l’Argentine n’oublie pas Benjamin Fondane. Le lien entre les deux écrivains et Victoria Ocampo débuta lors du dîner rue d’Artois, en 1929, et se prolongea différemment les années suivantes. Drieu, dont Victoria ne partageait aucune idée, n’oublie pas de la faire souffrir avec cruauté et notamment lorsqu’il lui réclame sans honte de l’argent. Benjamin Fondane, au contraire, fut pour cette femme exceptionnelle un ami cher qu’elle protégea jusqu’à la fin en essayant, avec d’autres amis argentins et français, de le sauver des bourreaux nazis.

Beaucoup d’écrivains et d’intellectuels argentins se remémorent le monde fantastique de Fondane et la création extraordinaire de Tararira. Ils partagent son monde et s’inspirent de lui. En août 1929, on projeta à Buenos Aires les Poèmes cinématographiques apportés par Fondane tels qu’Entr’acte, de René Clair et Francis Picabia, Étoile de mer, de Man Ray, ou Le Chien andalou, de Buñuel. Ces films furent une fenêtre ouverte pour les jeunes cinéastes de l’époque. À l’âge de quinze ans, l’écrivain et réalisateur Edgardo Cozarinsky eut la chance de les voir car ils furent déposés plus tard à la Cinémathèque Argentine. Très récemment, Cozarinsky mit en scène l’histoire de Fondane, avec un narrateur (lui-même) et une comédienne, la lecture des œuvres du poète étant ponctuée par un piano. Cette pièce à trois voix eut lieu à Villa Ocampo, la demeure splendidement rénovée de Victoria, à San Isidro, et remporta un grand succès.

Mais pour reconnaître le poète et visionnaire Benjamin Fondane, il faut commencer par lever les yeux sur sa photographie et sur le poème L’Exode qui ouvrent l’exposition :

C’est à vous que je parle, hommes des antipodes,
je parle d’homme à homme,
avec le peu de moi qui demeure de l’homme,
avec le peu de voix qui me reste au gosier,
mon sang est sur les routes, puisse-t-il, puisse-t-il
ne pas crier vengeance !
[…]

Un jour viendra, c’est sûr, de la soif apaisée,
nous serons au-delà du souvenir, la mort
aura parachevé les travaux de la haine,
je serai un bouquet d’orties sous vos pieds,
– alors, eh bien, sachez que j’avais un visage
comme vous. Une bouche qui priait, comme vous.
[…]

Oui, j’ai été un homme comme les autres hommes,
nourri de pain, de rêve, de désespoir. Eh oui,
j’ai aimé, j’ai pleuré, j’ai haï, j’ai souffert,
[…]

Et quand la mort, la mort est venue, peut-être
ai-je prétendu savoir ce qu’elle était mais vrai,
je puis vous le dire à cette heure,
elle est entrée toute en mes yeux étonnés,
étonnés de si peu comprendre –
avez-vous mieux compris que moi ?
[…]

Un jour viendra, sans doute, quand le poème lu
se trouvera devant vos yeux. Il ne demande
rien ! Oubliez-le, oubliez-le ! Ce n’est
qu’un cri, qu’on ne peut pas mettre dans un poème
parfait, avais-je donc le temps de le finir ?
Mais quand vous foulerez ce bouquet d’orties
qui avait été moi, dans un autre siècle,
en une histoire qui vous sera périmée,
souvenez-vous seulement que j’étais innocent
et que, tout comme vous, mortels de ce jour-là,
j’avais eu, moi aussi, un visage marqué
par la colère, par la pitié et la joie,
 
un visage d’homme tout simplement !

.

.

Note :

* Il s’agit de l’exposition qui a eu lieu à Paris, du 14 octobre 2009 au 31 janvier 2010, sous l’égide de la Société d’études Benjamin Fondane (SEBF), par les bons soins de Michel Carassou (ayant-droit de Benjamin Fondane), Eric Freedman, Monique Jutrin, Claire Gruson, Dominique Guedj, Olivier Salazar-Ferrer.

.

.

©

• Texte : Silvia Baron Supervielle, «L’Argentine n’oublie pas Benjamin Fondane », paru précédemment dans Les Lettres françaises, 9 janvier 2010, Nouvelle série, n° 67. | Du même auteur, en traduction roumaine, Poème sur le vide. |
• Image : Andrés Cisilino Rubio, Dos pulsões, os tremores, 1,00×1,50 m., 2010.

.

.

Pour citer cet article: Restitutio Benjamin Fondane
Gratias agimus.

.

.

Colloque La douceur dans la pensée moderne
organisé avec le soutien de  l’équipe THETA | UPR 76 du CNRS

Paris, 15 – 17 décembre 2011

Université Paris-Sorbonne | Paris IV
Salle des Actes
1, rue Victor Cousin – Paris, 5^e

• THETA
  Théories et Histoire de l’Esthétique, du Technique et des Arts
• S.I.R.I.R.
  Société Internationale de Recherches Interdisciplinaires sur la Renaissance

Organisation :
Margaret Jones-Davies et Florence Malhomme

La douceur peut passer pour une notion floue tant est vaste le lexique qui s’y rapporte. Pour tenter de la cerner, on peut partir de ce qui lui est opposé: la dureté, la cruauté, la violence, la colère, la barbarie; ou encore de sa définition la plus élémentaire: la douceur se rapporte à des qualités sensibles, et même aux sens inférieurs: elle est l’impression agréable ressentie dans le toucher ou dans le goût. Toutefois, la réflexion proposée ici s’intéressera moins à cette considération physique du phénomène de la douceur qu’à ses implications éthiques et esthétiques.

Dans l’esthétique classique, la douceur, jugée par l’ouïe dans la poésie et la musique, par la vue dans la peinture, la sculpture et l’architecture, correspond à l’effet sensible de l’organisation rationnelle et harmonique de la matière. La douceur renvoie également à de nombreuses notions, très proches les unes des autres, relevant de la beauté morale: la bienveillance, l’affabilité, la politesse, la courtoisie. L’homme de bien se reconnaît à la douceur de son langage et de ses manières, qui s’obtiennent par la modération, la tempérance et la maîtrise de soi. Signe de l’humanitas de l’homme, la douceur est au cœur de son éducation: elle est la manière qu’emploie le maître véritable pour faire aimer le vrai et le bien; grâce à elle, même l’animal se laisse plus aisément dompter. À la douceur sont encore associées des notions relevant du politique: la justice, qui permet de donner unité à la communauté humaine par l’harmonie et non par la violence, voire la tyrannie; la tolérance ou la clémence. Dans l’art de la guerre, elle rend plus efficace la force du commandement et invite à traiter les ennemis avec humanité. Dans le domaine de l’intimité, la bonté, la tendresse, l’amour, lient les êtres entre eux par la douceur. Dans le domaine spirituel, elle est le signe de la charité: doux est le Christ, ainsi que le saint. Et devant la mort, elle s’apparente à la sérénité du sage.

Nous tenterons de comprendre la façon dont l’âge moderne (XIVe-XVIIe siècles) a repris, développé et métamorphosé ce concept fondateur de la civilisation occidentale, à partir de ses sources grecques, latines et chrétiennes. Nous souhaitons que les approches croisées des différentes disciplines représentées au sein de la S.I.R.I.R – philosophie, lettres, histoire, histoire des arts – puissent donner à cette réflexion toute sa profondeur et en montrer l’actualité.

Programme  :

Jeudi, 15 décembre

14h

Ouverture des travaux : Florence Malhomme

Présidence : Margaret Jones-Davies

14h15

Virginie Leroux, Université de Reims, IUF : Non satis est pulchra esse poemata; dulcia sunto (Art poétique, 99): fortune d’un précepte horatien dans les Poétiques néo-latines

Jean-Frédéric Chevalier, Université de Metz : Douceur et ironie tragique dans les tragédies latines de l’humanisme

Michael Edwards, OBE, Collège de France : Shakespeare et la douceur

17h

Présidence : Laurence Boulègue

Richard Wilson, University of Cardiff Sweet William : Shakespeare’s sugared sonnets and melting candy

Denis Lagae-Devoldere, Université Paris-Sorbonne (Paris IV) : And must I then sweet England leave at last: The  Duchess of Mazarine’s Farewell to England (1680)

Vendredi, 16 décembre

9h30

Présidence : Pierre Caye, CNRS, Centre Jean Pépin

Pierre Laurens, Université Paris-Sorbonne (Paris IV) : La puissance de la douceur chez Pétrarque

Hélène Casanova-Robin, Université Paris-Sorbonne (Paris IV) : Lepidina, suavitas, dulcis sermo. La notion de  douceur dans l’œuvre de G. Pontano : sur quelques implications éthiques et esthétiques

11h15

Présidence : Pierre Laurens

Laurence Boulègue, Université de Lille, IUF : Douceur, otium et vie contemplative dans le premier livre des Disputationes camaldulenses de Cristoforo Landino

Alicia Oïffer-Bomsel, Université de Reims : «Revêtir l’humanité, dépouiller la sauvagerie…»: vers l’idéal d’humanitas, la sage alliance entre la parole et la vie dans l’œuvre de Juan Luis Vives

14h30

Présidence : Hélène Casanova-Robin

Édith Karagiannis-Mazeaud : Douceur et violence du «parler courtizan» dans l’œuvre de la Pléiade

Éric Méchoulan, Université de Montréal : Comment «garroter doucement»? Sociabilité contre droit chez Montaigne et Saint-Évremond

16h15

Présidence : Édith Karagiannis-Mazeaud

Émilie Séris, Université Paris-Sorbonne (Paris IV) : Douceur et utilité du nu à la Renaissance

Lauro Magnani, Università degli Studi di Genova : Montrer la douceur: formes et gestes d’un sentiment dans la peinture religieuse

Samedi, 17 décembre

Présidence : Alicia Oïffer-Bomsel

9h

Jérôme Lagouanère, Institut d’Études Augustiniennes : Terrorem potius quam religionem. Douceur, grâce et conversion: sur une citation augustinienne chez Pascal

Hélène Michon, Université François Rabelais de Tours : Les enjeux de la suavitas dans la spiritualité salésienne

Daniel Dauvois, CNRS-Theta : Le conflit des douceurs dans le Traité sur la comédie de P. Nicole

11 h 45

Présidence : Daniel Dauvois

Catherine Fricheau, Université Paris I-Panthéon Sorbonne : Ut pictura poesis? La notion de douceur dans la critique d’art au XVIIe siècle: les exemples de Rapin, Félibien et Perrault

Florence Malhomme, Université Paris-Sorbonne (Paris IV) : Douceur et musique dans l’art équestre à l’âge humaniste et classique

Conclusion des travaux : Margaret Jones-Davies, Université Paris-Sorbonne (Paris IV)

THETA (Théories et Histoire de l’Esthétique, du Technique et des Arts)
CNRS – Centre Jean Pépin (UPR 76)
Adresse postale: BP 8 – 94801, Villejuif Cedex – France
Tél: +33 1 49 58 38 10
Fax: +33 1 49 58 36 64
.
.

„...Ochii îmi erau numai pentru vedere...“

.

.

Se dedică Domnului Mihai Şora

.

.

Atunci şi numai atunci când a apărut natura
au apărut şi lucrurile.
Vai mie, ochii îmi erau numai pentru vedere,
urechile numai pentru auz,
creierul meu gravid de un cuvânt
încă nu născuse,
iar cât despre înţelesul cuvântului –
în jurul meu era o tăcere
atât de absorbitoare:
ca mirosul dulceag al unui copil mort.

Vai mie,
vai mie,
dar mai ales vai celui
care m-a făcut să înţeleg
înţelesul.

.

• Text : Nichita Stănescu, „Parmenide“ (circa 1980)
• Crochiu : Luiza Palanciuc

.

.

Bezobrazia : les dysfonctionnements soviétiques au prisme des archives

Date limite des propositions : 16 décembre 2011

Qui consulte les archives russes ne peut être que frappé par le nombre de dysfonctionnements qu’elles consignent. Les rapports d’inspection ou les lettres de plainte, entre autres documents, multiplient les constats d’échec et les descriptions souvent épouvantables. Cette omniprésence des anomalies est telle qu’elle en vient à constituer un véritable filtre de lecture du passé soviétique: elle semble suggérer que rien n’allait en Union soviétique.

De fait, la vision du passé soviétique qui s’est imposée est celle d’un système prédateur en hommes et en ressources dont les contradictions internes furent à l’origine de sa disparition; le cours ordinaire de la vie y revêtait une dimension extraordinaire où la survie le disputait à la souffrance. Évidemment, l’omniprésence des anomalies n’explique pas à elle seule une telle perception, mais elle y participe assurément.

Ces informations de déficience sont le plus souvent vécues sur le mode de l’évidence, elles ne font pas toujours l’objet de discussions de la part des historiens, bien loin du regard justement critique que nous posons sur l’archive «positive» qui célèbre les succès de la construction socialiste. Il nous semble pourtant nécessaire de s’interroger sur le statut de ces sources, leurs conditions de production et, surtout, leur utilisation par les chercheurs.

Le but de cette journée d’étude est de placer le dysfonctionnement au cœur de la réflexion des historiens en s’interrogeant sur la nature des anomalies qui sont données à voir par la documentation et sur leur fonction dans l’opération historiographique. S’il ne s’agit pas, ici, de faire de l’archive soviétique un objet historique en soi, ce questionnement espère en proposer une lisibilité renouvelée et offrir ainsi une meilleure compréhension du passé soviétique.

Dans un premier temps, pour entamer cette réflexion, nous souhaitons organiser une journée d’étude et de réflexion rassemblant quelques historiens ou politistes.

Plusieurs directions sont envisageables :

- une approche appliquée par laquelle les participants chercheront à évaluer le poids des dysfonctionnements dans leur objet d’étude et à réfléchir à la façon dont ils travaillent avec ce type de documents.

- une démarche plus globale, où l’on pourra réfléchir à l’anomalie dans l’historiographie de l’Union soviétique ou à sa fonction dans le système soviétique.

Les propositions de communication doivent être envoyées avant le vendredi 16 décembre 2011 sous la forme d’un résumé d’une demi-page, ou 400 mots maximum.

Elles doivent être adressées aux organisateurs :

• Grégory Dufaud : gregorydufaud[at]gmail[point]com
• François-Xavier Nérard : francois-xavier.nerard[at]u-bourgogne[point]fr

.

.

.

.

Jacques Fredj, Les Juifs de France dans la Shoah, Préface de Simone Veil, Paris, Éditions Gallimard & Mémorial de la Shoah, 2011, 223 p.

Présentation de l’éditeur

À la veille de la Seconde Guerre Mondiale vivent en France environ 300 000 Juifs, soit moins de 1 % de la population. Un tiers est établi depuis des générations. Les deux autres tiers sont des Juifs étrangers provenant principalement de Russie, de Roumanie, de Pologne et du pourtour méditerranéen. La dernière vague, celle qui annonce la tragédie de la guerre, est constituée de Juifs d’Allemagne, d’Autriche et de Juifs tchèques. Tous ont en commun leur attachement sans faille à la France de la Révolution et des droits de l’homme. De la genèse de la politique de persécution nazie à l’égard des 9 millions de Juifs d’Europe, au chiffre tragique de la fin de la Seconde Guerre Mondiale, 6 millions de victimes dont 76 000 pour la France, cet ouvrage, réalisé en collaboration avec le Mémorial de la Shoah de Paris, s’attache à l’histoire des Juifs en France. Entre 1940 et 1944, ils sont frappés de plein fouet par une double législation française et allemande, qui les fait passer de l’humiliation à l’exclusion, puis de l’internement à la déportation.

«De 1933 à 1945, l’idéologie nazie a mobilisé la société allemande, son administration et son armée, d’abord pour exclure, puis pour éradiquer de la surface de la terre, physiquement et culturellement, tous les Européens nés Juifs. Ainsi, entre 1940 et 1944, les Juifs de France sont frappés de plein fouet par une législation antisémite, française et allemande, par l’internement puis la déportation. 76000 Juifs dont plus de 11 000 enfants sont déportés avec l’aide du gouvernement de Vichy et arrachés à la vie. Cette histoire est proche de nous, elle s’est déroulée dans notre pays, dans nos villes et nos villages, puis s’est tragiquement prolongée dans les centres de mise à mort érigés par les nazis en Pologne, au cœur de l’Europe. À nous tous de nous l’approprier, de vivre et de construire avec ce crime, et malgré ce crime. À nous tous également d’utiliser l’histoire de la Shoah, sans la dénaturer, sans la banaliser, sans l’instrumentaliser, afin d’interroger notre présent et de préserver l’avenir de nos libertés.»

Jacques Fredj

.

.

.

Le moment 1991 : la fin de l’URSS au regard des transformations politiques, culturelles et sociales 1970-1991

.

.

.

Paris, 12-14 décembre 2011

Colloque international co-organisé par Sciences-Po (Centre d’histoire, CERI), Université Paris-Ouest la Défense (CRPM), FMSH, CERCEC, Bibliothèque de Documentation Internationale Contemporaine, FSP/ULB.

Vingt ans après l’effondrement de l’Union des Républiques Socialistes Soviétiques (1918-1991), il semble pertinent de s’interroger sur l’année 1991. La question de l’effondrement de l’Union soviétique a certes été étudiée dans une grande partie de ses composantes dès le début des années 1990. Mais au cours des vingt dernières années, des travaux novateurs, en particulier en histoire sociale et en histoire culturelle, ont pu établir de nouveaux liens entre les processus politiques et sociaux des décennies qui ont précédé la Perestroïka et l’effondrement du système soviétique.

Twenty years after the collapse of the Soviet Union (1918-1991), it seems relevant to ask whether 1991 can be singled out as a crucial date in the history of the Soviet Union and if we have new things to say about this major event of the end of the XXth Century. The collapse of the Soviet Union has been widely studied since the beginning of the 1990s. Over these years, increasingly innovative work has been done, particularly in the field of social and cultural history, which has allowed researchers to link the social and political processes happening before Perestroïka and the collapse of the Soviet Union.

Lieu/Location :

Sciences-Po, les 12 et 13/12/2011, 56 rue Jacob, 75006 – Paris et

à l’Hôtel National des Invalides, Auditorium Austerlitz, le 14/12/2011

Colloque organisé en lien avec l’exposition « URSS : fin de parti(e). Les années Perestroïka » à la BDIC, du 2 décembre 2011 au 26 février 2012.

Programme :

Lundi 12 décembre

9h : Accueil des participants

Jean-François Sirinelli, Directeur du Centre d’histoire de Sciences-Po,

Gabrielle Costa de Beauregard, Directrice exécutive du CHSP,

Michel Wieviorka, Administrateur de la Fondation Maison des Sciences de l’Homme

9h15 – 12h45

Introduction, par Marc Ferro, historien

Les transformations politiques

Présidence : Gilles Favarel-Garrigues, CNRS/Sciences-Po – CERI

Discutant : Alain Blum, directeur du CERCEC (CNRS/EHESS)

· Alexei Yurchak, Associate Professor, Université de Berkeley
Everything Was Forever Until it was no more. Late Socialism as an object of social analysis.
· Rudolf G. Pikhoïa, Ancien directeur des archives d’Etat de la Fédération de Russie
Du pouvoir à la propriété
· Nikolaï Mitrokhine, Centre d’études et de recherches est-européennes, Université de Brême
Former Staff Members of Central Committee Apparatus and the Demise of the Soviet Union
· Sergueï V. Zakharov, Institut de démographie, Haut collège d’économie, Moscou
Mounting crisis of the demographic system and public policy in the Era of ‘Developed socialism’: a narrative story with sad end.

14h – 16h30

Les sources et l’information. Revues, journaux, radio, télévision

Présidence : Yves Hamant, CRPM/Université de Paris Ouest Nanterre-La Défense
Table ronde animée par Jean-Robert Raviot, CRPM/Université de Paris Ouest Nanterre-La Défense
Avec la participation de Carole Ajam (BDIC), Hélène Kaplan (RIDECO), Elena Stroukova (Bibliothèque publique historique de Russie), Sergueï Bountman, rédacteur en chef adjoint de la radio Les échos de Moscou, Annette Melot (BDIC-MHC), Boris Belenkine (Memorial)

17h – 19h30 : Projection de film
La table ronde sera suivie de la projection du film «Le Repentir» de Tenguiz Abuladze (1984), présenté par Gabrielle Chomentowski, chargée d’enseignement à Sciences-Po

Mardi 13 décembre

9h15 – 12h45 :

Les nouveaux acteurs et enjeux de la Glasnost

Présidence : Anne Le Huérou, CERCEC (CNRS/EHESS)
Discutant : Alexis Berelowitch, CERCEC (CNRS/EHESS)
· Carole Sigman, chargée de recherche au CNRS, Institut des Sciences Sociales du Politique
De nouvelles formes de mobilisation : les clubs politiques informels
· Olessia Kirtchik, Institut de démographie, Haut Collège d’Economie, Moscou
Les économistes comme auteurs et acteurs de la Perestroïka
· Luc Duhamel, Université de Montréal
La bureaucratie du commerce de détail et le KGB
· Alexandra Goujon, Université de Bourgogne et CERCEC (CNRS/EHESS)
Les Fronts populaires d’Ukraine et de Biélorussie

14h – 17h30

Les transferts culturels

Présidence : Brigitte Krulic, Directrice du CRPM, Université de Paris Ouest Nanterre
Discutant : Pierre Grosser, Centre d’histoire de Sciences-Po
· Myriam Désert, Université de Paris IV – Sorbonne et CERCEC (CNRS/EHESS)
La quête d’un modèle étatique : réinvention l’empire et de la démocratie
· Sophie Lambroschini, doctorante, CRPM, Université Paris Ouest Nanterre La Défense
Les mutations intervenues dans la télévision soviétique et l’audiovisuel en URSS
· Anna Zaytseva, doctorante, Université de Paris IV – Sorbonne et CERCEC (CNRS/EHESS)
Le rock et la contestation
· Kathy Rousselet, Sciences Po – CERI
Le religieux au cœur des bouleversements politiques

17h30 – 20h : Projection de film
L’après-midi sera prolongée par la projection du film «Assa» de Serguei Soloviev (1988), présenté par Gabrielle Chomentowski, chargée d’enseignement à Sciences-Po

Mercredi 14 décembre

9h15 – 12h45

Présidence : Jean-Michel de Waele, Directeur du CEVIPOL, ULB
Discutante : Anne de Tinguy, Professeur des universités, INALCO et CERI

Ruptures et fragmentation

· Marc Elie et Marie-Hélène Mandrillon, CERCEC (CNRS/EHESS)
La «glasnost» écologique
· Tatiana Hlukhava – Kasperki, doctorante, Sciences-Po
Les «retombées» politiques de l’accident nucléaire de Tchernobyl. Le cas de la Biélorussie.
· Taline Ter Minassian, INALCO
La revendication du Karabagh et le nationalisme arménien : formes et évolution du mouvement de protestation (1987-1991)
· Silvia Serrano, Université d’Auvergne et CERCEC (CNRS/EHESS)
Mutations de l’espace public en Géorgie
· Ioulia Shukan, Université de Paris Ouest Nanterre – La Défense et CERCEC (CNRS/EHESS)
Les cadres communistes dans la tourmente de la perestroïka en Ukraine et en Biélorussie

Après-midi : 14h15 – 17h30

Le moment 1991

Présidence : Pascal Cauchy, Centre d’histoire de Sciences-Po
Discutant : Jean Radvanyi, Directeur du Centre franco-russe, Moscou
· Nikolaï Petrov, Académie des sciences, Institut de géographie et Fondation Carnegie, Moscou
Russian regions as subjects of politics in 1991
· Aude Merlin, ULB/CEVIPOL
Les ressorts de la «révolution tchétchène»
· Françoise Daucé, Université Blaise-Pascal, CHEC et CERCEC (CNRS/EHESS)
Les militaires en 1991 : les ressorts de l’inaction

Témoignages :
Andreï Kovalev, Ancien conseiller auprès de M. Gorbatchev,
Sergueï Mironenko, Directeur du GARF (Archives d’Etat de la Fédération de Russie)

16h30 : Conclusions du colloque : Anatoli Vichnievski, Directeur de l’Institut de démographie, Haut Collège d’Economie, Moscou, et Mikhaïl Afanassiev, Directeur de la bibliothèque historique de Russie, Moscou.

.

.

.

Changer d’échelle pour renouveler l’histoire de la Shoah

Date limite des propositions : 15 février 2012

Si depuis plusieurs années l’histoire de la Shoah a connu un important développement de travaux relevant de la microhistoire, cette approche demeure encore marginale en France. De nombreuses enquêtes sont ainsi venues enrichir notre connaissance de la période en adoptant une focale «micro» sur plusieurs types de terrains: étude des trajectoires d’une ou plusieurs familles, suivis de convois, histoires d’un ghetto, d’un camp, d’une ville, d’une région… Si ces travaux entendent apporter une pierre locale à l’édifice national ou européen de l’histoire de la destruction des Juifs d’Europe, nous aimerions, en réunissant des historiens de différents pays, confronter les différentes méthodes appliquées dans ces travaux et questionner la spécificité de l’échelle d’observation propre à la microhistoire dans la compréhension de l’histoire des persécutions.

Si le changement d’échelle d’observation produit des connaissances spécifiques, non aisément observables à des échelles plus larges, il constitue également une opération scientifique aux présupposés et aux implications sur lesquels nous nous proposons de revenir en détail au cours de ce colloque. Circonscrire le terrain d’observation revient à penser en termes d’espace social et donne la possibilité de restituer, entre choix et contrainte, les déterminants sociaux des itinéraires et les choix auxquels les individus sont confrontés. Le cadre monographique permet-il de relire autrement les relations sociales qui se jouent entre les individus, en particulier au sein de la trilogie victimes, exécuteurs, témoins? Comment l’approche prosopographique, en renseignant sur les réseaux d’interconnaissance, les groupes d’appartenance, les trajectoires biographiques, vient informer différemment sur les moyens, les connaissances et les possibilités dont les hommes et femmes confrontés à la persécution comme acteurs, observateurs ou victimes, disposent? Ces démarches conduisent à aborder les hypothèses développées depuis les années 1980 par les promoteurs de la microstoria pour d’autres périodes, mais qui peuvent être mises en œuvre de manière féconde pour l’analyse de la Shoah. Les notions d’interaction, de champ des possibles ou encore d’encastrement permettent-elles de penser différemment l’histoire des persécutions? Quelles sont les vertus heuristiques, les difficultés et éventuellement les limites de ces approches?

L’organisation de ce colloque s’inscrit dans la suite d’une réflexion débutée lors de journées d’études organisées à l’École Normale Supérieure les 9 et 10 juin 2011, qui ont réuni une quinzaine de chercheurs français et étrangers. Il propose de réfléchir conjointement aux effets historiographiques du changement d’échelle et aux manières pratiques de le mettre en œuvre : quelles sont les sources qui s’y prêtent? Comment des archives jusque-là négligées (formulaires sériels de l’administration…) peuvent-elles être exploitées afin d’éclairer certains questionnements? Comment utiliser la quantification sur des terrains locaux? Est-il possible, et à quelles conditions, d’adopter des méthodologies classiques de l’histoire sociale sur des questions controversées et enjeux de mémoire, et plus précisément sur le terrain de la Shoah, défini en grande partie par son exceptionnalité? Ce colloque international propose de confronter les approches de chercheurs qui, tous, abordent l’histoire des persécutions à partir d’un angle local en comparant les points de vue engagés par les différents terrains, les méthodes et les échelles adoptées. Il s’agira également de voir dans quelle mesure la comparaison entre des études locales portant sur différents pays s’avère fructueuse.

La liste des thèmes abordés pourra s’organiser autour des axes suivants:

Nouveaux objets, nouvelles questions.

* Fichage et identification

* Voisinages, proximités, insertions sociales

* «Aryanisation» : des grandes entreprises aux petits commerces

* Mises à mort : pogroms, assassinats, centres de mise à mort

Méthodes, renouvellements épistémologiques.

* Questions d’écriture (vocabulaires, styles…)

* Quantification : approches, usages, limites

* «Moi et les miens» ou les historiens de la Shoah et la Shoah

* La question des sources : témoignages et archives, concurrence et complémentarité

* La fin du témoin? Comment écrire la Shoah après les témoins? Choix d’échelles.

* Que faire de la monographie?

* Le normal et l’exceptionnel (petits lieux, regards excentrés…)

* Les capitales comme champ de la microhistoire?

Nous invitons toutes les personnes intéressées à soumettre une proposition de trois pages maximum (interligne double) ainsi qu’un CV par mail à l’adresse suivante : shoahconference@gmail.com  impérativement avant le 15 février 2012.

La composition exacte des participants au colloque sera fixée en avril 2012 après examen des propositions reçues suite à l’appel à communication.

Les textes définitifs devront être impérativement rendus le 1er novembre 2012.

Comité d’organisation: Claire Zalc (CNRS), Tal Bruttmann (Ville de Grenoble), Ivan Ermakoff (University of Wisconsin at Madison), Nicolas Mariot (CNRS)

Comité scientifique: Omer Bartov (Brown University), Jan Grabowski (University of Ottawa), Jan Gross (Princeton University), Maurice Olender (EHESS), Dieter Pohl (Universität Klagenfurt), Annette Wieviorka (CNRS-Paris1) Paris (75005) (45 rue d’Ulm (Ecole Normale Supérieure)

Contact : Claire Zalc – claire.zalc@ens.fr

IHMC – 45, rue d’ULM , 75005 – PARIS.

.

.

© Luiza Palanciuc | Roumanie, mon balluchon | 2011

.

.

• Et ceci …

.

.

.

.

.

En ces temps de félonie, un passage à la case départ : le Dictionnaire de l’Académie françoise. Ci-joint, l’escroc en l’an 1694.

L’Académie a ses merveilles que le roseau pensant ne connaît point.

.

.

Le silence de Toca

.

.

IN MEMORIAM ALEXANDRU TOCILESCU

| metteur en scène ■ 1946 – 2011 |

.

.

.

.

.

© Fondane văzut de Irina Banari | 2011 |

.

.

Dincolo de mine cu ochii’nchişi spre mine,
care-i izvorul cel dintâi, care-i tărâmul de pe urmă?

La câmp, lucrarea s-a gătat, altceva stă să vină,
– unde ajunge-vom să potolim acest nesaţ?

De voi sorbi din apa un’ s’adapă
oile plăsmuite,
femeile ce spală
fluvii căzute în robie
îşi vor aduce-aminte, oare,
de cântecele muritoare?

Iată noaptea, o noapte nouă ce se-aprinde,
ne-am socotit de-un leat cu stele şi cu grâne,
floare de carne dăruită lăcomiei mâinilor
cu ochi de nestrăpuns…

Dacă mă’nfrupt ori beau
din lumea cea scârnavă
de cine mi-ar fi frică?
de mare, de nor ori de nisipuri?
Dacă setea mi-o beau
şi foamea mi-o înfulec,
sub care epitaf
voi adormi în ziua de pe urmă?

În ce zăpezi inima-mi va fi dalbă,
în ce vârtej voi arunca şovăitoarele-mi vârtejuri,
de care cer voi atârna
cu’nsângerate mâini ţinându-mă?

La ce bun să întrebi
şi să nu dai răspuns –
sleit să strigi mereu
căderea lumilor?

©

• Imagine : Fondane văzut de Irina Banari | creion pe carton, 2011 |
• Text original : Benjamin Fondane – Le poète et son ombre, III | extrait |
• Traducere din limba franceză : Luiza Palanciuc şi Mihai Şora; din volumul Benjamin Fondane – Un temps | O vreme, ediţie bilingvă (în curs de apariţie).

.

.

.

© Mihai Şora par Irina Banari | 2009 |

.

.

Filosoful Mihai Şora s-a născut în 1916, pe 7 noiembrie. A studiat Filosofia la Bucureşti, iar în 1939 a plecat la Paris cu o bursă a guvernului francez. A publicat cartea de debut, Du Dialogue intérieur. Fragment d’une Anthropologie Métaphysique, la Editura Gallimard, în anul 1947, volum în care se află in nuce întreaga sa filosofie ulterioară. Domnia Sa celebrează fiecare secundă printr-o indicibilă căldură umană. Să te apropii de Domnul Mihai Şora este întotdeauna un act de împlinire şi de smerenie. Se spune că, în apropierea unor personalităţi uriaşe şi strălucitoare, te poţi simţi mai bun, mai frumos, mai deştept…  În preajma domnului Şora te simţi, pur şi simplu, om. Şi nu-ţi mai este frică de asta. Pentru că tot ce exprimă, tot ce transmite este un semn omenesc al dragostei de viaţă.

La mulţi ani, Domnule Mihai Şora! Împliniţi 95 de ani, sunteţi sănătos şi energic, de aceea vă întreb: există un secret, o explicaţie a acestei vitalităţi? Îmi amintesc că, într-un dialog mai vechi, aţi spus chiar aşa: ,,intelectul nu este separat de puterea vitală“…

Mihai Şora: N-am vreun secret al longevităţii. Ştiu doar atât: că bunicul meu patern împlinise 99 de ani când a adormit întru Domnul – în sensul propriu al cuvântului, căci a murit în timp ce dormea. Sigur, genetica nu explică chiar totul, dar poate fi o bună ‚scuză“. Adevărul este că nu m-a locuit niciodată obsesia timpului imediat, nici placiditatea proiecţiilor în trecut; am trăit toată viaţa uitându-mă înainte, iar modul acesta de a exista este, el însuşi, organic: nu-ţi propui să fii deschis spre ceilalţi, cum nu-ţi propui să fii melancolic… Ceea ce poţi face, însă, este să eviţi scoriile lumii, să te extragi din isteria mediatică, să te înconjuri de oameni frumoşi: adică tocmai acei oameni care te ţin în viaţă, pe care îi iubeşti şi care îţi întorc această iubire.

Sărbătoriţi onomastica, la o zi după ziua de naştere. Sunteţi preţuit, celebrat, omagiat… Dacă aţi avea posibilitatea să vă alegeţi un dar, care ar fi acela?

Mihai Şora: Sunt mulţumit cu darurile primite – de la Dumnezeu, fireşte. Dacă aş avea posibilitatea să-mi aleg unul anume, dintr-o tolbă mai mare, ar fi acela de a putea îmblânzi dezbinările dintre oameni, de a-i aduce pe acelaşi făgaş: pe cel bun. Ştiu că cer cam mult… Dar ştiu şi că voinţa aduce putinţa.

În ce rezidă puterea dumneavoastră de a vă bucura, de a ierta şi de a vă împăca cu tot şi cu toate? Seninătatea de pe chip şi din atitudine, calmul cu care aţi înaintat în viaţă, ţin de destin sau de opţiune înţeleaptă?

Mihai Şora: Nu mi-am pus vreodată problema în felul acesta. Îmi ajunge faptul de a mă putea bucura. De fapt, nici nu cred să-mi aparţină mie meritul acestei putinţe: un dar al Celui-de-Sus. Bucuria este o stare de graţie, nu este o „opţiune“. Este un anumit fel de a te deplasa în timp şi printre fiinţe. Mi-a fost dat să întâlnesc, de-a lungul vieţii, oameni care ştiau să se bucure de lucrurile cele mai simple, fără emfază, fără contorsiuni mentale, deşi istoria şi ritmul trepidant al vieţii lor i-ar fi predispus la alte stări psihice. Mircea Vulcănescu era un astfel de om: o natură cu har, un om de o căldură nemaipomenită, a cărui aură şi al cărui destin tragic mă urmăresc şi astăzi.

Aţi traversat, de-a lungul timpului, mai multe Românii, cu sisteme de valori diferite. Aţi cunoscut Bucureştiul interbelic… Credeţi că au rezistat, în adâncuri, seminţele acelui timp, ar mai putea rodi acestea într-o ţară europeană demnă şi conştientă de frumuseţea trecutului său?

Mihai Şora: Unele dintre seminţele acelui timp au rodit la vremea lor, în anii ’30: fie în libertate, în chiar ţara de obârşie – atât vârfurile generaţiei „adulte“: Pârvan, Iorga, Blaga, Rebreanu…, cât şi cele ale generaţiei „tinere“ (Eliade, Cioran…); fie în exil. Acestora trebuie neapărat să li se adauge numele unui gânditor şi trăitor de mare statură spirituală: Benjamin Fondane, alias B. Fundoianu. Este greu de spus în ce măsură valorile din interbelic pot să rodească în spiritele de azi. Ar trebui ca aceste spirite să fie nu doar luminate, ci să aibă o temeinicie a gestului lor intelectual, mai cu seamă dacă acel gest este unul public. Nu văd prea des această lumină şi această temeinicie printre cei cărora li se spune „intelectuali­“. Ei sunt mult prea prezenţi, invadatori ai spaţiului public, suspect de vorbăreţi. Îmi par, mai curând, nişte activişti: au o frenezie a debitului de locuri comune, în toate disciplinele: dau lecţii, muştruluiesc masele, sunt prinşi într-o formă de autism locvace. Consecinţa este mai degrabă tragi-comică: pe de o parte, nu poţi să nu surâzi când îi vezi atât de plini de ei, cu argumente „tari“ care frizează simţul comun ori anecdotica: o formă de infantilism, în definitiv. Dar nici nu poţi să nu fii îngrijorat: căci introduc un efect de anamorfoză în spaţiul public: cultivă monologul încrâncenat, revendicativ, ţanţoş; iar asemenea monologuri paralele nu sunt, în agora, decât balast mental ori efemere jocuri de artificii. Intelectualul şi activistul nu intră, nu pot – de facto – intra în aceeaşi categorie. Nu sunt din aceeaşi familie de spirite. Lucrurile cu adevărat valoroase, care – trag nădejde – vor rezista în timp, vin dinspre oameni oneşti, luminoşi, darnici: oneşti fără austeritate, luminoşi fără paiete, darnici fără naivitate. Oameni care, pentru a exista şi pentru a clădi ceva temeinic nu au nevoie nici de sprijin politic, nici de afilieri dubioase, nici de presa guralivă: sunt intelectuali.

În 1985, aţi publicat volumul A fi, a face, a avea. Un studiu amplu şi explicit despre creativitate, etică, morală. Ştiu că nu daţi sfaturi, vă rog doar să ne spuneţi, ce este cu adevărat important, în orice timp istoric, dar mai cu seamă în zilele noastre? Să fii, să faci, să ai?

Mihai Şora: Să ai pe măsura a ceea ce faci. Să faci pe măsura a ceea ce eşti. Să fii – de-adevăratelea! – ceea ce ţi-e dat să fii. Să-ţi valorifici – dându-le, pe cât se poate, la iveală – toate putinţele şi să dăruieşti semenilor tăi ceea ce vei fi izbutit să aduci la lumină. Să fii om întreg în faţa Istoriei, cum ar fi spus Fondane.

.

.

• Interviu realizat de Clara Mărgineanu; publicat în Jurnalul Naţional din 7 noiembrie 2011.

.

.

.

.

©

• Text : Aurel Pantea | 2011 |
• Imagine : Max Jacob

.

.

.

.

.

©

• Text : Gheorghe Iova | 1970 |
• Imagine : Chloe Piene

.

.

.

© Nicolae Alexi | Desen cu oameni şi animale | 1983

.

.

Sur les habits doucement l’émail s’écoule
chaque jour tu traverses le parc de la ville – même chemin
mêmes choses
piteux inventaire
les yeux sont des sachets au jaune d’œuf mêlé à la sciure
les jambes toujours plus lourdes
pourtant j’ai rêvé à l’instant d’une journée à l’allemande
en bois massif
mes sosies ne remuent plus par tant d’oubli
elles en ont fini avec la sauvagerie
la cruauté a rendu son âme, l’atroce sens est éteint
seul je regarde en haut pour y voir le réel.
Il neige. Un chien aveugle
peine à nous porter tous sur son dos.

©

• Image : Nicolae Alexi – Desen cu oameni şi animale, 1983.
• Texte : Ioan Moldovan – „Inventar“, dans le recueil Tratat de oboseală, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1999; repris dans l’anthologie Poeme (1980-2010), colecţia „Opera omnia – poezie contemporană“, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, p. 197.
• Traduction du roumain : Luiza Palanciuc.

.

.

.

© Luiza Palanciuc | Johnny Răducanu: Unfinished Work | 2011

.

.

Johnny Răducanu s’est éteint le 19 septembre 2011. Trop tôt pour que le vœu que nous avions formulé ensemble – celui d’entendre sa composition pour Fondane – puisse être un jour exhaussé. De ce vœu, nous gardons, à présent, les manuscrits, les ébauches et un tas de souvenirs des mots échangés et réflexions menées sur la façon dont les textes de Fondane pourraient s’articuler en musique. Pour Johnny Răducanu, fin interprète lui-même et prodigieux improvisateur au piano et à la contrebasse, la composition devait prendre la forme d’un ensemble cyclique. Cela voulait dire être attentif aux incidences du mode d’énonciation musicale spécifique qu’est le jazz sur la construction du rapport texte-musique. Dans un système tonal, il fallait que la continuité musicale eût été fondée sur l’opposition tonique dominante, autrement dit sur une syntaxe «codée», due aux attentes créées par la dominante, aux mises en suspens de la résorption de la tension et à l’effet (d’accomplissement) que procure la tonique. Autant de contraintes formelles exigeant le respect de certaines «lois» dans la composition. Point d’irrégularité donc de la structure musicale, mais une tension constitutive de la relation texte-musique ou, en d’autres termes : une technique compositionnelle dans laquelle le texte viendrait répondre à une nécessité musicale. Texte et musique articulés sur le mode d’une relation cohérente, où les moyens d’être-en-présence que le texte et la musique pouvaient actualiser engendrent chez l’auditeur l’impression d’un lien consubstantiel : texte et musique avec un horizon référentiel commun.

.

 (à suivre)

.

.

.

Domniţa Ştefănescu – 11 ani din istoria României – o cronologie a evenimentelor : decembrie 1989 – decembrie 2000, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2011, ISBN 978-973-8491-37-3, 974 p. in 4º.

.

Remarquable travail de bénédictin que cet ouvrage signé par Domniţa Ştefănescu – 11 ans d’histoire de la Roumanie – une chronologie des événements : décembre 1989 – décembre 2000 [original roumain : 11 ani din istoria României – o cronologie a evenimentelor : decembrie 1989 – decembrie 2000]. L’auteur – dont il faut signaler, au passage, les mérites en tant qu’éditeur – a une qualité indéniable : la patience. Car outre la probité scientifique et la connaissance directe (consultation des sources, classement attentif des données, acribie dans les commentaires explicatifs), il y a cette vertu : la patience – apparentée à la persévérance –, indispensable pour mener à bien ce genre de travail et mettre à la disposition des chercheurs (comme du grand public) un instrument de référence unique en son genre, pour cette période chargée de l’histoire récente de la Roumanie.

Chose plus remarquable encore : il ne s’agit pas exclusivement d’une chronologie des faits. Sans doute, telle est la forme («générique») de l’ouvrage et il importe de tenir compte des contraintes formelles, pour ainsi dire, que ce type d’expression comporte. Mais l’auteur s’attache (s’attelle, devrions-nous écrire), sur plus 900 pages, à décrypter, à analyser et à établir les relations entre les faits et les décisions les plus saillants de ces onze années (assez troubles, pour tout reconnaître). Lourde tâche, de longue haleine, qui ne fut certainement pas des plus apaisantes. À noter, à ce titre, l’existence d’un index minutieux et fort utile, des annexes détaillées et d’une bibliographie.

Événements politiques et sociaux, règles (ou règlement de comptes) dans la concurrence sur la scène politique ou économique, dynamique des partis, pression (mécanique ou volontaire) des (sur les) actants, motivations et prises de position de la société civile – ce livre est écrit, selon les propos mêmes de son auteur – sous le signe d’une affection lucide pour la Roumanie, de la confiance en «ses chances de coexister dignement avec les pays influents du monde, au-delà des accidents inhérents de l’histoire».

Indéniablement, le placement dans leur contexte des événements et faits historiques donne tout son sens à cet instrument de travail. Notre souhait est, de ce fait, double : que l’ouvrage soit apprécié à sa juste valeur en Roumanie; que l’auteur ait l’audace de poursuivre la mise à jour de cette œuvre chronologique.

Luiza Palanciuc

.

.

.

© Luiza Palanciuc | L’Europe sortant de l’accolade | 2011

.

.

Colloque 

Les transnationales de l’anticommunisme de guerre froide:

actions, réseaux, transferts

26-29 octobre 2011

Université de Fribourg

Alors que la lutte contre le communisme pendant la guerre froide est souvent associée à une «croisade», sur laquelle plane par ailleurs l’ombre – la «main invisible» – des Etats-Unis et de leurs services secrets, et que l’historiographie de ces dernières années a beaucoup étudié des aspects tels que la guerre psychologique et la diplomatie culturelle, tout en développant le concept d’histoire transnationale, le moment semble venu de faire le point sur la part de «transnationalité» de l’anticommunisme. Dans quelle mesure celui-ci a-t-il été réellement concerté, coordonné et ramifié de manière transnationale? Quelles interactions et interdépendances observe-t-on entre les différents types d’anticommunisme à l’échelle européenne et transatlantique? Quelles ont été les dynamiques de transfert à l’œuvre tant au niveau des pratiques que des idées? Quels réseaux et quelles configurations enjambant les frontières le combat contre le «péril rouge» a-t-il engendrés? Comment se sont articulées activités clandestines et publiques, privées et étatiques? Telles sont les principales questions auxquelles des spécialistes européens et américains tenteront d’apporter des réponses, en se penchant sur tout l’éventail des connexions hétérogènes qui se sont manifestées dans le cadre de la lutte anticommuniste. Ainsi le colloque vise-t-il à rendre compte des accomplissements aussi bien que des limites de la «solidarité anticommuniste occidentale» durant la guerre froide.

Organisation

Département des Sciences Historiques – Histoire contemporaine – Université de Fribourg:

Prof. Claude Hauser

Prof. Damir Skenderovic

Dr. Luc van Dongen (FNS Ambizione)

Dr. Stéphanie Roulin

Assistants de colloque :

Dr. Grzegorz Sienkiewicz

Prof. Giles Scott-Smith

Partenaires

Les organisateurs remercient les institutions suivantes pour leur généreux soutien financier:

Faculté des Lettres de l’Université de Fribourg – Fondation Pierre du Bois pour l’histoire du temps présent (Lausanne) – Fonds national suisse de la recherche scientifique – Gebert Rüf Stiftung (Zurich/Bâle) et Institut interfacultaire d’Europe orientale et centrale (Université de Fribourg) – Institute for History de l’Université de Leiden (Pays-Bas) – Rectorat de l’Université de Fribourg – Secrétariat d’Etat à l’éducation et à la recherche.

Programme

MERCREDI, 26 OCTOBRE 2011 (BÂTIMENT MISÉRICORDE, AUDITOIRE C)

17h15 : Ouverture du colloque

KEY­NOTE

17h30 : Giles SCOTT-SMITH (Université de Leiden et Roosevelt Study Center à Middleburg) – Tracking the Bear? Anticommunism and the Transnational Imperative

18h30 : Discussion

19h00 : Vin d’honneur de la Chancellerie de l’État de Fribourg (Hall Mosaïque)

JEUDI, 27 OCTOBRE 2011 (BÂTIMENT VKHS)

9h00 : Accueil par les organisateurs

9h25-­11h45 : PANEL I – FIGURES

9h25 : Modération – Brigitte Studer (Université de Berne)

9h30 : Bernard LUDWIG (Université de Paris I) – «Dr. Anti» : Eberhard Taubert, de l’Antikomintern au Volksbund für Frieden und Freiheit (VFF)

9h50 : Olivier DARD

(Université de Metz) – Suzanne Labin, cinquante ans d’«expertise» anticommuniste

10h10 : Discussion

10h30 : Pause

10h45 : Pierre ABRAMOVICI (journaliste et IHEAL, Paris III – Sorbonne) – Stefano Delle Chiaie, combattant de l’anticommunisme ou terroriste d’extrême­-droite? Mythe et réalité

11h05 : Luc VAN DONGEN (Université de Fribourg) – «Brother Tronchet», un leader syndical suisse dans l’orbite des États-Unis

11h25 : Discussion

11h45 : Repas

14h00­-15h15 : PANEL II – RENSEIGNEMENT ET SECURITE / INTELLIGENCE AND SECURITY

14h00 : Modération : Damir Skenderovic (Université de Fribourg)

14h05 : Daniele GANSER (Université de Bâle) – Der internationale Kontext der NATO Geheimarmeen und der Terroranschlag in München 1980

14h35 : Peer Henrik HANSEN (Cold War Museum Langelandsfort de Rudkøbing) – «How to Dismantle a Communist Party From the Inside»: Anti­Communism and Danish-­US Intelligence Operations 1947­-1963

14h55 : Discussion

15h15 : Pause

15h30­-17h35 : PANEL III – LE CONGRES POUR LA LIBERTÉ DE LA CULTURE / THE CONGRESS FOR CULTURAL FREEDOM

15h30 : Modération – Claude Hauser (Université de Fribourg)

15h35 : Mikael NILSSON (Chercheur indépendant) – Herbert Tingsten and the Congress for Cultural Freedom: the Intellectual History of the « Death of Ideology » Thesis in Sweden

15h55 : Maren ROTH (Amerika-Institut Ludwig-Maximilians-Universität de Munich) – Melvin Lasky – ein intellektueller Agent im kulturellen Kalten Krieg

16h15 : Discussion

16h35 : Nicolas STENGER (Université de Genève) – Anticommuniste parce que chrétien: Denis de Rougemont et le Congrès pour la liberté de la culture

16h55 : Paola CARLUCCI (Scuola Normale Superiore de Pise) – « Tempo Presente » (1956­-1968): A Transnational Journal in Italy

17h15-17h35 : Discussion

VENDREDI, 28 OCTOBRE 2011 (BÂTIMENT VKHS)

9h00­-11h20 : PANEL IV – CHRISTIANISME / CHRISTIANISM

9h00 : Modération – Stéphanie Roulin (Université de Fribourg)

9h05 : Markku RUOTSILA (Université de Helsinki) – Transnational Fundamentalist Anticommunism: The International Council of Christian Churches

9h25 : Johannes GROSSMANN (Université de Sarre) – Ein «christliches Kominform»? Das ‘Comité International de Défense de la Civilisation Chrétienne’

9h45 : Discussion

10h05 : Pause

10h20 : Bent BOEL (Université d’Aalborg) – Bible Smuggling and Human Rights in the Soviet Bloc during the Cold War

10h40 : Matthieu GILLABERT (Université de Fribourg) – La soviétologie fribourgeoise de Józef M. Bochenski (1955-­1965)

11h00 : Discussion

11h20 : Repas

13h30­-14h55 : PANEL V – INFORMATION ET PROPAGANDE / INFORMATION AND PROPAGANDA

13h30 : Modération – Alain Clavien (Université de Fribourg)

13h35 : Hugh WILFORD (California State University de Long Beach) – The American Society of African Culture: The CIA and Transnational Networks of African Diaspora Intellectuals in the Cold War

13h55 : Tity DE VRIES (Université de Groningen) – Not An Ugly American – a Dutch Reporter As Agent of the West in
Africa

14h15 Simona TOBIA (journaliste et enseignante, Université de Reading) – How the USA Conquered the RAI: the Transnational Struggle on Short­Waves, 1945-­1956

14h35 : Discussion

14h55 : Pause

15h10­-16h35 : PANEL VI – ÉCONOMIE ET ÉLITES / ECONOMICS AND ELITS

15h10 :  Modération – Thomas David (Université de Lausanne)

15h15 : Valérie AUBOURG (Université de Cergy-Pontoise) – L’atlantisme comme antidote du communisme: le cas du groupe de Bilderberg dans les années 1950­-1960

15h35 : Niels BJERRE-POULSEN (Universityof Southern Denmark) – Abandoning the Road to Serfdom: The Mont Pelerin Society and the Reconstruction of Postwar Germany

15h55 : Adrian HÄNNI (Université de Zurich) – A Global Crusade against Communism: The Cercle and the 6I in the
1980s

16h15 : Discussion

16h35 : Fin de la journée

SAMEDI, 29 OCTOBRE 2011 (BÂTIMENT MISÉRICORDE, AUDITOIRE 3115)

9h00 : Accueil par les organisateurs

9h10­-10h15 : PANEL VII – JEUNESSE ET ÉTUDIANTS / YOUTH AND STUDENTS

9h10 : Modération – Jean­-François Fayet (Université de Genève)

9h15 : Nick RUTTER (Université de Yale) – Prohibit, Mimic, Torment, Engage ? Anti­Communist Answers to the World
Youth Festival, 1947-­1973

9h35 : Karen M. PAGET (Chercheuse indépendante) – Liberation Politics and US National Security Objectives during the Cold War : Students, Covert Action and the Case of Algeria

9h55 : Discussion

10h15 : Pause

10h30­-12h00 : PANEL VIII – ÉMIGRÉS

10h30 : Modération – Lubor Jílek (Centre d’archives européennes de Coppet)

10h35 : Bernard WIADERNY (Friedrich-Meinecke-Institut Freie Universität de Berlin) – Der Kongress für kulturelle Freiheit und die polnische Pariser Exilzeitschrift «Kultura»

10h55 : Gergely FEJERDY (Université Catholique Pázmány Péter de Budapest) – Les Hongrois en émigration et la construction européenne comme outil de lutte contre le communisme au début de la Guerre Froide

11h15 : Discussion

11h35 : Conclusion

12h00 : Fin du colloque et buffet dînatoire (Hall Mosaïque)

Contact :

Grzegorz Sienkiewicz

Grzegorz[point]sienkiewicz[at]unifr[point]ch

www.unifr.ch/hsmc

 © Image: Luiza Palanciuc – L’Europe sortant de l’accolade, 2011.

.

.

.